Arhivă autor

sare un nod   Leave a comment

leagă-mi de gând ceainicul
în el domneşte un ghem de idei
ştiu că vei râde 
în nodurile poveştii pescăruşule

uite cum de câte ori înghit calm 
sare un nod la mine şi-mi cere să-l desfac
să-i aflu codurile. înşiruie apoi veştile 
iar eu cu răbdare le privesc 
le număr capetele ivorii 
şi îngheţ în plâns

aş fi vrut sau încă vreau…

de ce să simt 
trăiesc prezentul mai rapid 
decât lentoarea fugii tigrului spre liziera pădurii
când Pi încă îşi trage sufletul 
în nisipul aproape primitor

dar acolo este altceva

e finalul unei poveşti în care inima bate 
ca un clopot scufundat în adâncurile cuvintelor 
uitate nerostite

ce să fac pescăruşule cu buburuza
care m-a vizitat în seara asta 
şi se plimbă în neştire pe marginea tastaturii
nici bătăile repezi nu o sperie

eşti tu înainte de somn 
sau este zborul tău amânat pentru mâine
nu ştiu cum să descifrez 

buburuza aurie vrea să-mi spună ceva urgent 
agită de zor picioarele fragile

te părăsesc pescăruşule acum
noapte blândă să ai şi mâine zbor înalt 
prin bucurie fruntea inima 
dorurile toate să le plimbi uşor

leagă-mi de gând o păpădie
o va imita. va deveni mai uşor
până mâine cel de azi

Anne Marie Bejliu
00:10

Anunțuri

Posted Iunie 24, 2014 by annemariebejliu in Uncategorized

restul e tăcere   Leave a comment

cu inima-n cub şi sufletu-n sferă 
pe marginea timpului 
răsucesc porii pielii într-un cuvânt 
pe care nimeni nu ştie a-l rosti cu inima curată

îl gândesc privind cerul 
apoi centrul de foc al furtunilor interioare

mă doare un punct 
nu-l aleg niciodată 
el mă alege 

mă aruncă departe de el 
transformându-mă într-un yo-yo 
din carne oase articulaţii ruginite

ca un meşter priceput mă repară de fiecare dată

semnul binelui arcuieşte încercările 
până la ki-ai-ul fiinţei 
ca un premergător al rostirii învingătorului iluzoriu 
al unui fragment de rău închipuit şi el 

pe marginea timpului 
cântecul rămâne să numere 
urmele adânc presărate pe ţărmurile devenite 
bucurie a mării

implozie în cub explozie în sferă 
restul e tăcere…

Anne Marie Bejliu, 23 iunie 2014

Posted Iunie 24, 2014 by annemariebejliu in Uncategorized

când acel tu   Leave a comment

gustul sălciu al cuvintelor 
închide între metereze 
limbile de pământ ale timpului

acum sunt acum eşti 
pe aripa deschisă când 

nu mai eşti tu nu mai sunt eu
suntem respirăm sau uităm 
gestul răsfirat printre priviri

ca într-un film mereu în rulare
curg înfloriri vestejiri 
ale naturii somnoroase 
ale naturii vii ale naturii moarte 
aşternută pe pânzele propriilor gânduri

uite zborul vulturului 
pictat în picături de viaţă 
pe turlele cuvintelor 

poemele le scutură cireşul
le gustă lunecarea 
odată cu florile alb-rozii ale primăverii lui

îmi place tăcerea dintre noi
o invăţ respirând calm 
de fiecare dată când trupul 
freamătă în ecouri inelare 
din ce în ce mai adânci 

cere cere mereu aproape zgomotos 
prezenţa şiragurilor de litere de sensuri 

şi atunci întreb ca un copil 
cu degetul îndreptat spre răspuns 
unde eşti 

şi când acel tu 
pe care inima-l cere neîntrerupt
se va materializa iubire 
în privirile nesăbuiţilor ochi în care 
irişii colorează neîncetat umbrele

Anne Marie Bejliu, 23 iunie 2014

Posted Iunie 24, 2014 by annemariebejliu in Uncategorized

seară de seară   Leave a comment

mă dezgrop iubire 
din memoria fiecărei inimi 
care a trecut printre polii inimii 
încercând să mă iubească

fragment cu fragment mă regăsesc 
şi rănesc singură 
mişcând disproporţionat poveştile

vreau să pot reînvia fiecare sferă 
în care zace moartă fărâma din mine care
îmi poate fi leac întoarcerilor greşelilor 
întunecărilor repetate 
uneori voite alteori nevoite 

sarabanda degetelor o ascult 
ca pe o simfonie ciudată 
a unei maşini de scris 
pe care dansează un greier nebun

actorul principal al circului sunt eu

las cu graţie arcurile tastelor 
să se odihnească

renaşte sarabanda în care 
îmi iau seară de seară rolul în serios

până când vine vremea 
lui „noapte bună”

Anne Marie Bejliu, 23 iunie 2014

Posted Iunie 24, 2014 by annemariebejliu in Uncategorized

potrivire   Leave a comment

într-un gol de umbre – toate acum ţopăie în jurul meu şi îmi strigă verzi şi uscate –
încet încet reduc totul la cuvântul scris.
ridic din praf memoria frumuseţii şi mă las purtată de vers deasupra tuturor negurilor.
îmi strig în fiecare dimineaţă că viaţa este o problemă de geometrie a aerului respirat expirat în fraze prelungi apoi lăsat să-şi facă de cap cu încercările prin care trec şi pe care nici o clipă nu le las să mă sufoce.
unica şansă pe un teren de golf plutitor este să fii gaura în care sare mingea.
spuneam într-o zi că mă văd şi chiar m-am văzut ca pe o piesă de puzzle în propriul pumn drept.
mă arunc dintr-un pumn în altul privind jocul imens de puzzelsuri care-şi schimbă de la o clipă la alta imaginile.
potrivirea întreagă a piesei e dificilă. uneori cu dalta gândului îmi rotunjesc marginile alteori le ascut. de multe ori eroarea îmi aduce plecări şi Doamne câte plecări se înşiruie de-a lungul marginilor imaginilor.
în centrul fiecărei imagini este un punct. şi el îşi schimbă culoarea. înainte măsuram şansele de a-l surprinde în mişcare pentru o potrivire cât mai blândă. acum nu mai măsor. las să curgă totul aşa cum vrea Domnul, cum îmi este dat.
vorbeam cu o prietenă aseară despre imaginea cu piesa de puzzle din pumn. o clipă am închis ochii în timp ce vorbeam. îi ascultam vocea caldă şi derulam infinite imagini în faţa ochilor. în nebunia aceea a derulării lor am privit atent o floare de lotus. centrul ei este o candelă veşnic arzândă. acolo am reuşit o fracţiune de privire să-mi potrivesc piesa. a sărit odată cu ridicarea pleoapelor obosite. o caut şi acum. s-a pierdut în haosul întâmplărilor încercări. doare şi arde. aud hohotul cerului deasupra şi în sufletul hămesit de linişte.

într-un gol de umbre care-mi strigă verzi şi uscate păstrez imaginea centrului lotusului arzând de la înflorire până când ochii mei îi pierd imaginea şi o lasă să-mi îmbrace interiorul cu lumină.
Doamne, unde este piesa de puzzle. 
nu mai contează imaginea în care o voi potrivi pentru fracţiunea de timp al bucuriei. numai să o regăsesc pentru a-mi continua jocul…

31 ianuarie 2014

Imagine

Posted Ianuarie 31, 2014 by annemariebejliu in Uncategorized

Fărâme de paşi (fragment)   Leave a comment

Cubul se rostogoleşte între liniile de foc ale gândului.
În fiecare dimineaţă îl privesc şi îi adaug vârful.
Cu degetele îngheţate ating candela mereu aprinsă, în memoria timpului netrăit al florilor de trandafir şi iris în care unica vină a fost că s-au născut în mocirla uitării omeniei de către omul caracatiţă, omul hidră, omul tunel în care fiara atrage minţile ameţite de otrava dulce acrişoară a fericirii puterii într-o fracţiune de timp limitat de umbre.
Privesc acel cub neîncetat. Întregi fragmente de timp devin oglindă, în altele devine piramidă de lumină – văpaia florilor gândului şi a florii inimii veşnic deschisă bucuriei de a fi.
Uneori fiinţa îmi cere să plec, să aleg câmpul odată apărut în calea mea, între un cer nefiresc de senin şi pământul ierburilor nenăscute.
Iarba pridvoarelor de tihnă îmi lasă tălpile să se odihnească, le învelesc în stihurile necunoscutului mângâietor şi alinarea nu întârzie să apară.
Mă întorc spre tunelul din cochilia melcului în care în visele de târâre mă întrupez pentru a-i învăţa tainele supravieţuirii. Râd şi plâng acolo până când, în spatele spiralelor se aude trenul vieţii, în clocotul roţilor pe şinele din metalul modelat de umbre.
Mă ajunge roata gândului şi cobor cochilia în care mă retrag. Strâng corniţele translucide, pentru a nu mai simţi atingerea geometriei aerului plin de vicii, de patimi, de dorinţe nicicând saturate de pământul pe care îmi continui mersul mai târziu, când printr-un pocnet de palmă divină devin câinele iernii lătrând la luna rotundă, singuratică metaforă în care amintirile fug şi ele în spirala unei promisiuni de fericire amânată.
Uneori primăvara simt tigrul cum îşi ascute ghearele în mine şi atunci prind curaj să fiu şi mai mult.
Într-o zi am privit piatra de sub tălpile tale, copil bălai care-şi ascunde glasul sub o frunză de măslin. Am gustat zâmbetul pietrei. Luna mi-a răspuns tăcut apoi s-a transformat în corn. Era plină înainte de zâmbet. M-am gândit atunci că toate se întorc în matcă luând-o în pas alert pe calea către inocenţa risipită pe întreaga arie a manifestărilor umanului. M-am bucurat cu toată frica de necunoscut care îmi pulsa în inimă.
Am mers mai departe printre lianele de gânduri. Păsări colorate strident îmi atrăgeau privirea şi când cerul a hotărât că sunt forma complexă a atingerii filelor Omului m-a lăsat să trec pragul simplităţii naturii, să iau calea lui, a umbrei mai întâi şi apoi a Chipului Domnului lăsat în fiecare bob de grâu aşternut pe trupul spicului, în bătaia Soarelui Alb. 
Nu ştiu dacă a fost o reîntoarcere la orizontala umană sau poate un prim pas spre verticala valorilor născute simplu din trup de lumină. Cert este că din târâre am trecut prin piatră apoi prin floarea iubirii, apoi am gustat seminţele rodului nenăscut al glasului pământului pentru a primi făclia Domnului – fărâmă din Făclia Lui care împlineşte pământului bucuria verticalităţii. 
Rămân mereu sub umbrela întrebărilor şi mă supun lor până când din textura fină se relevă culorile anotimpului răspunsurilor. În primul pas sunt temătoare. Le las ca pe ploaia de lumină albă să-mi învelească interiorul pentru a ştii, a cunoaşte miracolul esenţelor existenţei.
Îmi place să păstrez braţele de o parte şi de alta a tâmplelor prin care sângele se liberează ca o cascadă binefăcătoare prin arterele corpului fizic, ca pe o amforă blândă a speranţei într-un timp fără limite, curat, al împlinirii. Viul umple izvoarele timpului biologic lasă nervurile să rodească linişte.

Imagine

Posted Ianuarie 31, 2014 by annemariebejliu in Uncategorized

fără stâlp   Leave a comment

ca un covrig din lemnul cu cea mai tare esenţă răsună vocea ta 
şi vocile celor asemenea mie 
peste carapacea cuvântului iubire
să mă retrag din poveştile nopţii din asaltul ierbii 
asupra zidurilor castelului piticilor
unde să mă ascund să nu mai aud glasul glasurile
mă strigă întruna de la răsărit la apus 
de la punctele orizontalei din răscrucile rădăcinilor pământului 
spre sus spre vârful cerului 
nu ştiu dacă este deschis sau închis 
îl simt în mine ca o închisoare şi atunci răstorn pe masă 
cutia cu fotografiile galbene 
le întind uniform cu palmele larg deshise 
aleg la întâmplare una 
tot întrebarea îmi apare în chipurile umbre în leagănul gol

am înnebunit sau încep să văd dincolo de textura hârtiei fotografice
cineva începe să meargă altcineva are gura căscată a ţipăt
o pasăre fură mingea măruntă a copilei şi zboară cu ea 
deasupra cuibului de guguştiuci
iarba îşi schimbă vălul 
trec anotimpurile în fuga cailor sălbatici şi eu
rămân ţintuită în scaunul prezentului
ca un stâlp singuratic rătăcind cu sculpturile graţioase 
între grădinile timpului şi castelul piticilor devenit acum casă

să mă întorc să mă întorc – răsună zidurile 
zbori zbori frânge-te – răsună ecoul cuvântului iubire

da. mă frâng înfrâng
las casa fără stâlp şi alerg printre punctele acum răsfirate pe tot câmpul
unde grâul a rămas verde 
ca o promisiune de primăvară întârziată la apelul inimii

28 ianuarie 2014

Imagine

Posted Ianuarie 30, 2014 by annemariebejliu in Uncategorized