leagă-mi de gând ceainicul
în el domneşte un ghem de idei
ştiu că vei râde 
în nodurile poveştii pescăruşule

uite cum de câte ori înghit calm 
sare un nod la mine şi-mi cere să-l desfac
să-i aflu codurile. înşiruie apoi veştile 
iar eu cu răbdare le privesc 
le număr capetele ivorii 
şi îngheţ în plâns

aş fi vrut sau încă vreau…

de ce să simt 
trăiesc prezentul mai rapid 
decât lentoarea fugii tigrului spre liziera pădurii
când Pi încă îşi trage sufletul 
în nisipul aproape primitor

dar acolo este altceva

e finalul unei poveşti în care inima bate 
ca un clopot scufundat în adâncurile cuvintelor 
uitate nerostite

ce să fac pescăruşule cu buburuza
care m-a vizitat în seara asta 
şi se plimbă în neştire pe marginea tastaturii
nici bătăile repezi nu o sperie

eşti tu înainte de somn 
sau este zborul tău amânat pentru mâine
nu ştiu cum să descifrez 

buburuza aurie vrea să-mi spună ceva urgent 
agită de zor picioarele fragile

te părăsesc pescăruşule acum
noapte blândă să ai şi mâine zbor înalt 
prin bucurie fruntea inima 
dorurile toate să le plimbi uşor

leagă-mi de gând o păpădie
o va imita. va deveni mai uşor
până mâine cel de azi

Anne Marie Bejliu
00:10

Publicitate

cu inima-n cub şi sufletu-n sferă 
pe marginea timpului 
răsucesc porii pielii într-un cuvânt 
pe care nimeni nu ştie a-l rosti cu inima curată

îl gândesc privind cerul 
apoi centrul de foc al furtunilor interioare

mă doare un punct 
nu-l aleg niciodată 
el mă alege 

mă aruncă departe de el 
transformându-mă într-un yo-yo 
din carne oase articulaţii ruginite

ca un meşter priceput mă repară de fiecare dată

semnul binelui arcuieşte încercările 
până la ki-ai-ul fiinţei 
ca un premergător al rostirii învingătorului iluzoriu 
al unui fragment de rău închipuit şi el 

pe marginea timpului 
cântecul rămâne să numere 
urmele adânc presărate pe ţărmurile devenite 
bucurie a mării

implozie în cub explozie în sferă 
restul e tăcere…

Anne Marie Bejliu, 23 iunie 2014

gustul sălciu al cuvintelor 
închide între metereze 
limbile de pământ ale timpului

acum sunt acum eşti 
pe aripa deschisă când 

nu mai eşti tu nu mai sunt eu
suntem respirăm sau uităm 
gestul răsfirat printre priviri

ca într-un film mereu în rulare
curg înfloriri vestejiri 
ale naturii somnoroase 
ale naturii vii ale naturii moarte 
aşternută pe pânzele propriilor gânduri

uite zborul vulturului 
pictat în picături de viaţă 
pe turlele cuvintelor 

poemele le scutură cireşul
le gustă lunecarea 
odată cu florile alb-rozii ale primăverii lui

îmi place tăcerea dintre noi
o invăţ respirând calm 
de fiecare dată când trupul 
freamătă în ecouri inelare 
din ce în ce mai adânci 

cere cere mereu aproape zgomotos 
prezenţa şiragurilor de litere de sensuri 

şi atunci întreb ca un copil 
cu degetul îndreptat spre răspuns 
unde eşti 

şi când acel tu 
pe care inima-l cere neîntrerupt
se va materializa iubire 
în privirile nesăbuiţilor ochi în care 
irişii colorează neîncetat umbrele

Anne Marie Bejliu, 23 iunie 2014

mă dezgrop iubire 
din memoria fiecărei inimi 
care a trecut printre polii inimii 
încercând să mă iubească

fragment cu fragment mă regăsesc 
şi rănesc singură 
mişcând disproporţionat poveştile

vreau să pot reînvia fiecare sferă 
în care zace moartă fărâma din mine care
îmi poate fi leac întoarcerilor greşelilor 
întunecărilor repetate 
uneori voite alteori nevoite 

sarabanda degetelor o ascult 
ca pe o simfonie ciudată 
a unei maşini de scris 
pe care dansează un greier nebun

actorul principal al circului sunt eu

las cu graţie arcurile tastelor 
să se odihnească

renaşte sarabanda în care 
îmi iau seară de seară rolul în serios

până când vine vremea 
lui „noapte bună”

Anne Marie Bejliu, 23 iunie 2014