piesa din mâna ta

nu mai e timp de joacă de iubire de gânduri giumbuşlucuri 
deasupra prin şi sub tălpile 
celor ce cântă notele în gama sobră
scurse ulcioarele puse pe policioara veche 
îşi continuă cântecul de la izvorul de gesturi 
cu încă o picătură în plus sau în minus 
pe fundul ca un căuş de palmă mereu deschis cerului

priveşti iei în mână forma -trup de femeie 
sau de pasăre uitată în altă poveste 
priveşti străfundurile prinzi cerul în irisul plictisit 
înfloreşti pentru clipa în care versurile îţi spun că iubirea e şi nu 
e secunda de împlinire a fiinţei

o pierdere în cascadă o întoarcere în plinul ulciorului 
care cântă continuu şi plin şi gol pe policioara veche 
ciobită într-un colţ de o metaforă absurdă

nu mai este timpul cuvintelor giumbuşlucuri 
a jocului de puzzle în care piesa din mâna ta eşti chiar tu 
o întinzi o aşezi o scoţi iar şi iar şi iar până când simţi sufocarea
şi cum anul tropăie şi râde în jurul tău 
începi să-l imiţi cu piesa de puzzle în pumn

începi să o arunci dintr-un pumn în altul 
poate poate prinde aroma curcubeului abia ieşit 
după atâta ploaie absentă

între tine şi culori se mai aşterne o iarnă o policioară veche 
un ulcior şi o metaforă absurdă pe care nu o ignori 
o laşi să umple spaţiul împreună cu tine –
piesa de puzzle ascunsă în pumni

e timp să cânţi singurătatea să umpli de note gândurile 
apoi să umpli ulciorul cu apa vie de la izvorul metaforelor nenăscute
mai ai o şansă să eviţi absurdul

30 ianuarie 2014

Publicitate