fără stâlp

ca un covrig din lemnul cu cea mai tare esenţă răsună vocea ta 
şi vocile celor asemenea mie 
peste carapacea cuvântului iubire
să mă retrag din poveştile nopţii din asaltul ierbii 
asupra zidurilor castelului piticilor
unde să mă ascund să nu mai aud glasul glasurile
mă strigă întruna de la răsărit la apus 
de la punctele orizontalei din răscrucile rădăcinilor pământului 
spre sus spre vârful cerului 
nu ştiu dacă este deschis sau închis 
îl simt în mine ca o închisoare şi atunci răstorn pe masă 
cutia cu fotografiile galbene 
le întind uniform cu palmele larg deshise 
aleg la întâmplare una 
tot întrebarea îmi apare în chipurile umbre în leagănul gol

am înnebunit sau încep să văd dincolo de textura hârtiei fotografice
cineva începe să meargă altcineva are gura căscată a ţipăt
o pasăre fură mingea măruntă a copilei şi zboară cu ea 
deasupra cuibului de guguştiuci
iarba îşi schimbă vălul 
trec anotimpurile în fuga cailor sălbatici şi eu
rămân ţintuită în scaunul prezentului
ca un stâlp singuratic rătăcind cu sculpturile graţioase 
între grădinile timpului şi castelul piticilor devenit acum casă

să mă întorc să mă întorc – răsună zidurile 
zbori zbori frânge-te – răsună ecoul cuvântului iubire

da. mă frâng înfrâng
las casa fără stâlp şi alerg printre punctele acum răsfirate pe tot câmpul
unde grâul a rămas verde 
ca o promisiune de primăvară întârziată la apelul inimii

28 ianuarie 2014

Publicitate