într-un gol de umbre – toate acum ţopăie în jurul meu şi îmi strigă verzi şi uscate –
încet încet reduc totul la cuvântul scris.
ridic din praf memoria frumuseţii şi mă las purtată de vers deasupra tuturor negurilor.
îmi strig în fiecare dimineaţă că viaţa este o problemă de geometrie a aerului respirat expirat în fraze prelungi apoi lăsat să-şi facă de cap cu încercările prin care trec şi pe care nici o clipă nu le las să mă sufoce.
unica şansă pe un teren de golf plutitor este să fii gaura în care sare mingea.
spuneam într-o zi că mă văd şi chiar m-am văzut ca pe o piesă de puzzle în propriul pumn drept.
mă arunc dintr-un pumn în altul privind jocul imens de puzzelsuri care-şi schimbă de la o clipă la alta imaginile.
potrivirea întreagă a piesei e dificilă. uneori cu dalta gândului îmi rotunjesc marginile alteori le ascut. de multe ori eroarea îmi aduce plecări şi Doamne câte plecări se înşiruie de-a lungul marginilor imaginilor.
în centrul fiecărei imagini este un punct. şi el îşi schimbă culoarea. înainte măsuram şansele de a-l surprinde în mişcare pentru o potrivire cât mai blândă. acum nu mai măsor. las să curgă totul aşa cum vrea Domnul, cum îmi este dat.
vorbeam cu o prietenă aseară despre imaginea cu piesa de puzzle din pumn. o clipă am închis ochii în timp ce vorbeam. îi ascultam vocea caldă şi derulam infinite imagini în faţa ochilor. în nebunia aceea a derulării lor am privit atent o floare de lotus. centrul ei este o candelă veşnic arzândă. acolo am reuşit o fracţiune de privire să-mi potrivesc piesa. a sărit odată cu ridicarea pleoapelor obosite. o caut şi acum. s-a pierdut în haosul întâmplărilor încercări. doare şi arde. aud hohotul cerului deasupra şi în sufletul hămesit de linişte.

într-un gol de umbre care-mi strigă verzi şi uscate păstrez imaginea centrului lotusului arzând de la înflorire până când ochii mei îi pierd imaginea şi o lasă să-mi îmbrace interiorul cu lumină.
Doamne, unde este piesa de puzzle. 
nu mai contează imaginea în care o voi potrivi pentru fracţiunea de timp al bucuriei. numai să o regăsesc pentru a-mi continua jocul…

31 ianuarie 2014

Publicitate

Cubul se rostogoleşte între liniile de foc ale gândului.
În fiecare dimineaţă îl privesc şi îi adaug vârful.
Cu degetele îngheţate ating candela mereu aprinsă, în memoria timpului netrăit al florilor de trandafir şi iris în care unica vină a fost că s-au născut în mocirla uitării omeniei de către omul caracatiţă, omul hidră, omul tunel în care fiara atrage minţile ameţite de otrava dulce acrişoară a fericirii puterii într-o fracţiune de timp limitat de umbre.
Privesc acel cub neîncetat. Întregi fragmente de timp devin oglindă, în altele devine piramidă de lumină – văpaia florilor gândului şi a florii inimii veşnic deschisă bucuriei de a fi.
Uneori fiinţa îmi cere să plec, să aleg câmpul odată apărut în calea mea, între un cer nefiresc de senin şi pământul ierburilor nenăscute.
Iarba pridvoarelor de tihnă îmi lasă tălpile să se odihnească, le învelesc în stihurile necunoscutului mângâietor şi alinarea nu întârzie să apară.
Mă întorc spre tunelul din cochilia melcului în care în visele de târâre mă întrupez pentru a-i învăţa tainele supravieţuirii. Râd şi plâng acolo până când, în spatele spiralelor se aude trenul vieţii, în clocotul roţilor pe şinele din metalul modelat de umbre.
Mă ajunge roata gândului şi cobor cochilia în care mă retrag. Strâng corniţele translucide, pentru a nu mai simţi atingerea geometriei aerului plin de vicii, de patimi, de dorinţe nicicând saturate de pământul pe care îmi continui mersul mai târziu, când printr-un pocnet de palmă divină devin câinele iernii lătrând la luna rotundă, singuratică metaforă în care amintirile fug şi ele în spirala unei promisiuni de fericire amânată.
Uneori primăvara simt tigrul cum îşi ascute ghearele în mine şi atunci prind curaj să fiu şi mai mult.
Într-o zi am privit piatra de sub tălpile tale, copil bălai care-şi ascunde glasul sub o frunză de măslin. Am gustat zâmbetul pietrei. Luna mi-a răspuns tăcut apoi s-a transformat în corn. Era plină înainte de zâmbet. M-am gândit atunci că toate se întorc în matcă luând-o în pas alert pe calea către inocenţa risipită pe întreaga arie a manifestărilor umanului. M-am bucurat cu toată frica de necunoscut care îmi pulsa în inimă.
Am mers mai departe printre lianele de gânduri. Păsări colorate strident îmi atrăgeau privirea şi când cerul a hotărât că sunt forma complexă a atingerii filelor Omului m-a lăsat să trec pragul simplităţii naturii, să iau calea lui, a umbrei mai întâi şi apoi a Chipului Domnului lăsat în fiecare bob de grâu aşternut pe trupul spicului, în bătaia Soarelui Alb. 
Nu ştiu dacă a fost o reîntoarcere la orizontala umană sau poate un prim pas spre verticala valorilor născute simplu din trup de lumină. Cert este că din târâre am trecut prin piatră apoi prin floarea iubirii, apoi am gustat seminţele rodului nenăscut al glasului pământului pentru a primi făclia Domnului – fărâmă din Făclia Lui care împlineşte pământului bucuria verticalităţii. 
Rămân mereu sub umbrela întrebărilor şi mă supun lor până când din textura fină se relevă culorile anotimpului răspunsurilor. În primul pas sunt temătoare. Le las ca pe ploaia de lumină albă să-mi învelească interiorul pentru a ştii, a cunoaşte miracolul esenţelor existenţei.
Îmi place să păstrez braţele de o parte şi de alta a tâmplelor prin care sângele se liberează ca o cascadă binefăcătoare prin arterele corpului fizic, ca pe o amforă blândă a speranţei într-un timp fără limite, curat, al împlinirii. Viul umple izvoarele timpului biologic lasă nervurile să rodească linişte.

ca un covrig din lemnul cu cea mai tare esenţă răsună vocea ta 
şi vocile celor asemenea mie 
peste carapacea cuvântului iubire
să mă retrag din poveştile nopţii din asaltul ierbii 
asupra zidurilor castelului piticilor
unde să mă ascund să nu mai aud glasul glasurile
mă strigă întruna de la răsărit la apus 
de la punctele orizontalei din răscrucile rădăcinilor pământului 
spre sus spre vârful cerului 
nu ştiu dacă este deschis sau închis 
îl simt în mine ca o închisoare şi atunci răstorn pe masă 
cutia cu fotografiile galbene 
le întind uniform cu palmele larg deshise 
aleg la întâmplare una 
tot întrebarea îmi apare în chipurile umbre în leagănul gol

am înnebunit sau încep să văd dincolo de textura hârtiei fotografice
cineva începe să meargă altcineva are gura căscată a ţipăt
o pasăre fură mingea măruntă a copilei şi zboară cu ea 
deasupra cuibului de guguştiuci
iarba îşi schimbă vălul 
trec anotimpurile în fuga cailor sălbatici şi eu
rămân ţintuită în scaunul prezentului
ca un stâlp singuratic rătăcind cu sculpturile graţioase 
între grădinile timpului şi castelul piticilor devenit acum casă

să mă întorc să mă întorc – răsună zidurile 
zbori zbori frânge-te – răsună ecoul cuvântului iubire

da. mă frâng înfrâng
las casa fără stâlp şi alerg printre punctele acum răsfirate pe tot câmpul
unde grâul a rămas verde 
ca o promisiune de primăvară întârziată la apelul inimii

28 ianuarie 2014

mâna îmbracă încet cuvântul mintea 
dezveleşte jumătate de sens
inima dansează step 
pe coasta din stânga prima în calea ei
cu grijă să nu se spargă forma de pumn
cât romantism transpare 
din cupa -inima culoarea şi-o schimbă mereu

cât optimism să pun într-un singur vers 
pentru o publicitate răcorită de arşiţa interiorului
peste câte ceasuri îmi voi relua hohotul de clovn 
pentru a fi cu încă un pas 
spre mijlocul celor ce mai pot să râdă spontan

mâna îmbracă încet cuvântul 
mintea dezveleşte încă o jumătate de sens
inima cască gura la braţul în plin vals al profesorului orb 
magistrală execuţie are loc acum
când concertul zăpezilor este în plină desfăşurare

peste câte ceasuri aceeaşi mână va scrie iar şi iar 
că nimicul se aşterne uneori 
şi pe suprafeţele rotunde ale perlelor

30 ianuarie 2014

mă resemnez în parfumul unei gutui 
şi în căciula piticului bâlbâit
iubirea nu există 
e aproape o portocală din care esenţele curg 
e un fluture pe lampa aprinsă din odaia veche 
e poezia şi mai este ceva ilizibil 
definit în câteva litere 
şi o sferă alungită din trup de infinit

mă resemnez şi nu 
între cuvânt şi lacrima cerului 
deschis mereu 
într-un zâmbet de copil adormit

între timpuri 
două prelungiri ale braţelor mă învelesc
păstrează o clipă sensul buclelor finitului infinit 
apoi curg mai departe 
întru regăsirea necunoscutului 

de unde atâta zăpadă când albastrul 
se ascunde într-un trup de brânduşă 
într-o primăvară încă nenăscută orbilor

şi când soarele iernii nu va mai muşca 
pulpa fragedă a gândului-feminin gest 
masculin scop 
pe o filă din agenda anului unui cal miop 
plin de har în ale cântecului 

somn bun trezire în bucurie 
mai rămâne să spun 
înainte de tăcerea mieilor pe câmpia versului alb

30 ianuarie 2014

 

nu mai e timp de joacă de iubire de gânduri giumbuşlucuri 
deasupra prin şi sub tălpile 
celor ce cântă notele în gama sobră
scurse ulcioarele puse pe policioara veche 
îşi continuă cântecul de la izvorul de gesturi 
cu încă o picătură în plus sau în minus 
pe fundul ca un căuş de palmă mereu deschis cerului

priveşti iei în mână forma -trup de femeie 
sau de pasăre uitată în altă poveste 
priveşti străfundurile prinzi cerul în irisul plictisit 
înfloreşti pentru clipa în care versurile îţi spun că iubirea e şi nu 
e secunda de împlinire a fiinţei

o pierdere în cascadă o întoarcere în plinul ulciorului 
care cântă continuu şi plin şi gol pe policioara veche 
ciobită într-un colţ de o metaforă absurdă

nu mai este timpul cuvintelor giumbuşlucuri 
a jocului de puzzle în care piesa din mâna ta eşti chiar tu 
o întinzi o aşezi o scoţi iar şi iar şi iar până când simţi sufocarea
şi cum anul tropăie şi râde în jurul tău 
începi să-l imiţi cu piesa de puzzle în pumn

începi să o arunci dintr-un pumn în altul 
poate poate prinde aroma curcubeului abia ieşit 
după atâta ploaie absentă

între tine şi culori se mai aşterne o iarnă o policioară veche 
un ulcior şi o metaforă absurdă pe care nu o ignori 
o laşi să umple spaţiul împreună cu tine –
piesa de puzzle ascunsă în pumni

e timp să cânţi singurătatea să umpli de note gândurile 
apoi să umpli ulciorul cu apa vie de la izvorul metaforelor nenăscute
mai ai o şansă să eviţi absurdul

30 ianuarie 2014

Privesc în răstimpuri cum între mine şi gheaţă mai este un simplu punct
O defrişare masivă de copaci mi-a adus răsăritul mai aproape.
Răsăritul soarelui alb îmbracă gândul în hlamida unui timp netrăit simplu simţit în toţi porii sufletului.
Inima dă ocol rotocol în jurul emoţiilor.
Mă redescopăr în oglinda pe care odată o priveam ca pe un obiect care reflectă doar chipuri
Nu mă văd pe mine cea care sunt acum.
Văd umbrele prezentului cum răsucesc în cuptorul încercărilor trupul oricum strâns de atâta agitaţie. 
Învăţ zi de zi să râd de mine un râs clar din toată inima şi mă întreb mereu sau întreb gemenele – după cum le numeşte povestitorul dintre filele turnului de scoici, –
de ce totul e atât de simplu-complicat complicat-simplu.
Pe undeva printre memoriile păstrate în biblioteca aceea uriaşă a fiinţei se păstrează în fişiere mari toate umbrele cu sunetele formele lor geometrice de multe ori ciudate şi toate ecourile manifestărilor lor
Din când în când sărbătorile deschid cerurile şi câte una câte una apar în mâinile sub tălpile deasupra gândurilor mele ca nişte pupeze uitate în plină iarnă cu ciocul larg deschis într-o explicaţie amânată.
Noroc am cu domnul corb. El le gâdilă în joacă până cad de pe ramurile copacului în inelele căruia m-a ademenit esenţa de viaţă sau mai degrabă m-a absorbit odată cu prima rodire a sămânţei de om în pântecele blând al mamei.
Odată ieşită de acolo – din prostie sau din obligaţie (asta rămâne să înţeleg mai târziu) – am luat-o la goană fără să ştiu că în lumea oamenilor iarba e amară perlele sunt furate cuvintele sunt răsucite oamenii mint oamenii nu ştiu să iubească simplu şi mai ales mai ales ce mă doare cel mai tare este că oamenii te văd ca pe un instrument – nu contează dacă eşti sau nu acordat racordat la sistemele lor la jocurile lor ticăloase – şi ca pe un instrument te privesc o viaţă întreagă.
Încerci ani în şir să rămâi curat, să rămâi firul de iarbă blând nu amar… 
Mai întâi eşti copil. Eşti lăsat singur să numeri jucăriile până te plictiseşti şi când zâmbeşti adulţilor, râd de tine în hohote, nu pentru că eşti bucurie ci pari un clovn mititel, ascuns sub masa din camera ta. Atât. Nimic mai mult.
Creşti şi creşti nici tu nu ştii de ce creşti. Ajungi la un moment dat să te priveşti atent în oglinda din hol sau din dormitorul părinţilor. Vezi că ai acelaşi trup, acelaşi număr de mâini, de picioare, îţi numeri degetele, sunt zece. Wow, ce bucurie! Te întorci în camera ta şi începi să te gândeşti de ce eşti singur, de ce eşti dat deoparte, de ce nu ai tupeul celorlalţi fraţi să te amesteci neîntrerupt printre adulţi. Te duci cuminte la bunica, rotunjeşti gura a cuvânt. Ea te priveşte blând şi spune: Hai! Spune ce ai de spus. Spui puţin bâlbâit, puţin naiv exprimat ce te frământă. Uneori nu are răbdare şi îţi răspunde cu acelaşi şablon: Lasă că vei creşte mare şi vei înţelege.
Bun. Iei răspunsul în pumni, adaugi câteva lacrimi şi viaţa trece. Ajungi adolescent. Eşti privit ca o ciudăţenie a naturii, nu pentru că ai fi un monstru ci pentru că tot ceea ce eşti se conturează geometric într-o formă pe care oricum ai privi-o, din orice unghi, este un semn de întrebare.
Răspunsurile încep să apară târziu după ce intri în trapul vieţii, devii la rândul tău părinte fericit sau secat, o vreme părinte cu copii, uneori clipele îţi fură bucuria zâmbetului copiilor tăi şi rămâi suspendat la 38 de ani între a fi şi a nu fi. Eşti părinte cu toată fiinţa ta pe un drum pe care copiii nu mai sunt. Şi atunci devii aceeaşi formă geometrică pe care din orice unghi ai privi-o este în esenţa ei un semn de întrebare.
Ajungi să trăieşti ca un semirobot, împlinind funcţii multiple. Nu mai ştii la un moment dat ce eşti: femeie sau bărbat? bărbat sau femeie? Mai contează? – iese din unghiul spin întrebarea evadat din forma geometrică pe care cu uimire şi frustrare o port după mine de aproape 11 ani.
Şi totuşi… mai contează?

*
Cu semnele de întrebare târâş o iei la pas prin viaţa neviaţă. Atârnă toate de tine ca o legătură de conserve goale aninate de maşina mirilor în glumă. Şi ce zgomot asurzitor fac atunci când pici în faţa încercărilor pentru a te ridica mereu căutând răsăritul.
Şi tot la un moment dat afli că Dumnezeu nu este undeva sus deasupră-ţi ci locuieşte cu bucurie în tine, în toţi, în toate cele ale pământului, ale existenţei. Atunci te ridici din colbul anilor trăiţi până atunci şi începi să cauţi fragmentele fine din Adevăr. 
Găseşti regăseşti cioburi, flori, morminte, cruci, fragmente din tine risipite pe dealuri, văi hăuri adânci în care cazi în mod repetat în căutarea întregului care ai fost. 
Pe parcursul călătoriei întâlneşti fiare, fiinţe umane-fiare, fiinţe umane – chiar Oameni, – tot felul de animale flori, stânci, forme geometrice pe care le modelezi cu privirea ta însetată de bucurie şi adevăr.
Cauţi iubire în jurul tău pentru a începe să te iubeşti să uiţi că odată te-ai urât nespus pentru necunoaşterea limitelor tale. Te întâmpină zâmbete false, zâmbete curate, jumătăţi de zâmbete. Le iei pe toate în pumni, te laşi pe genunchi şi nu te mai ascunzi sub masa din lemn de nuc din camera copilului uitat în joc. Acum te aşezi în plin câmp sub soarele zilei sub luna nopţilor în care plină sau corn te mângâie rece cu bucuria ei stranie. Îţi rămân mereu pe tipsia de argint întrebările din tine. Răspunsurile vin uneori în plecări. Sosirile sunt din ce în ce mai rare.

**

Cuvântul e pământ şi apă şi aer şi lemn şi metal. El îmi bucură maturitatea. În acelaşi timp, doare faptul că odată demult, omul ştia mult mai mult şi mai bine.
Păstrez în mine renaşterea, infinita renaştere a gândului, a pământului în care sămânţa gândului putrezeşte pentru a perpetua viaţa în toate manifestările ei uimitoare.
Doare şi sufocă acea coborâre gândită sau a nu, a plafonului evoluţiei umane.
Îmi rămâne darul de a iubi pământul. Acolo, în tainele adâncurilor lui, gândurile se nasc din fiecare sămânţă ca un infinit veşnic roditor. Cenuşa nu-l împiedică nicicând să-şi continuie rodirea. Acolo rădăcinile împletesc mereu hărţile bucuriei şi ale frumuseţii vieţii.
E viul viu dincolo de orice limite.
Viaţa este nucleul fiecărei bucle a infinitului. Roţile sunt ale vieţii. Trenul este viaţa. Uneori spiralele, liniile ei rămân goale, pentru a se umple iar şi iar. Goliciune evident aparentă. Pauze, praguri, linişti înainte de furtuni, Domnul ştie ce şi cum este fiecare şi cum sunt toate laolaltă.

Voi continua să aştept al nouălea pitic să-mi răspundă de ce m-am născut şi până când mă mai nasc…

dintr-un semn de întrebare
naşte visul legănare
legănare-n legănare
porţi deschise sunt prea rare

când în mine-i cer deschis
semnul viului proscris
iar transpare creşte mare
mare-n vis şi-n legănare

unde poţi să pleci acum
întrebare ca un tun
tu eşti eu eu sunt tu
cântec într-un val de nume

toţi vin pleacă dar mai des
pleacă-n ierni departe-n şes
roata părăseşte şina
şina prelungeşte vina

nu-i mai bine singurel
să-ţi urmezi calea spre El?

 

te dezbraci de principii pe urmele şarpelui 
îţi urmezi calea

vrând nevrând eşti robul lui
în tine lasă urmele adânci ale arderilor
rece caldarâm rece târâre
orizontala te apasă 
eşti orbul din care inelele şarpelui reapar 
la intervale neregulate privirii ochilor 
regulate alinieri în ochiul frunţii
calci alegerile cu tâmplele între degetele verbelor
plângi te plângi 
în grota cuvintelor te regăseşti 
hohotul tău dărâmă ordinea stalactitelor stalagmitelor 
te apuci de sculptură

neprofesionist loveşti umbrele

ai grijă
din umbre porneşte târârea până la mersul pe verticală 

mai departe zborul se întâmplă
neregulată atingere a aerului 
aripi de ceară la răsărit
aripi de foc la apus în plină furtună a sufletului

mai departe plutirea se învaţă greu mult prea greu
cândva da

scrii mult multe şi bătăile inimii îşi ating ţinta imploziei
spui că scrii literatură şi te lepezi de puii tăi la final 
când ultimul punct îl aşterni pe filă
vrei să uiţi unicatul exploziv imploziv invadatorul 
cârcelul existenţial liniştea în care te scufunzi 
este un fals reuşit în care lacrima nu mai e
nici sărată nici amară
este un hibrid al trăirilor trăite dincolo de oglinda 
în care priveşti cu înverşunare
aranjându-ţi o ultimă şuviţă din coafura unui punct 
din care porneşti iar şi iar la atac
muşcă timpul din tine tu din el. haosul nu există. 
totul e logică 
şi tu eşti un şir neîntrerupt în care spiralele se agită 
până când toate ajung la rădăcina pomului
în el un singur măr expirat 
îţi explică harta zbârciturilor din pielea lui
îl auzi sau nu nu mai contează
oricum demult e depăşită povestea 
cândva omul ştia mult mai mult şi mai bine 
aproape tot ce astăzi străluceşte fals pe tarabele unei morţi vii

28 ianuarie 2014

privesc oglinda.
se ascunde.
se ascunde o umbră în toată panorama zilelor şi nopţilor de aşteptări.
tu ce faci? am auzit că eşti mereu treaz neobosit
şi prin turnul tău bântuie fantomele cuvintelor nerotite nerostite
prin gânduri rânduri freamătă pălăria unei ciuperci elegante,
galantă cu trecătorii.
cărarea nu mai este plină. o jumătate refuză paşii,
cealaltă îi acceptă puţin şchiopătaţi
unde mai este farmecul pădurilor, cântecul, freamătul ramurilor
când deschid roata alfabetului lemnos?

inelele curg.
le simt seva în fiecare privire lăsată să curgă în aceeaşi oglindă odată mată.
tu ce faci?
eu privesc dincolo de adâncul oglinzii şi-mi creşte pulsul.
dansul inimii încropeşte poveşti.

piticii râd şi plâng odată cu mine.
îi iau pe fiecare pe rând şi cât sunt de mici tot nasc alte poveşti.
primul mi-a răsturnat ideile, apoi le-a lăsat să se usuce uitând că afară ploua.
al doilea îmi recită poezii la urechea surdă.
al treilea mă ţine de braţ şi priveşte cum încerc să acopăr cu privirea
străfundul oglinzii.
de la al patrulea până la al şaselea se repetă fragmente de poveşti.
fiecare îmi aduce în dar copilăria mai aproape.
redevin cântec şi fătuca alergând într-un picior printre cărămizile cerului
uitate în faţa blocului.
le număram foarte atentă la fiecare sfărâmare de vis.
nu luam în serios lesturile. nu mă speriau. acum…

uit sau vreau să uit.

al şaptelea pitic, puţin melancolic, îmi cântă la harpă
şi sughite apăsat poemul unui final de început.
dintre toţi, el îmi place cel mai mult.

aştept al nouălea pitic să-mi spună încet de ce m-am născut

28 ianuarie 2014