mă îmbrac zi de zi în haine mizerabil cusute cu gânduri.
o apleacă până când,
colţurile buzelor refuză să exprime tristeţea şi sar spre obraji
într-un zâmbet clar.
cu hohotul de râs sparg liniile hexagonului trecutului.
stea în patru colţuri defilează prin cearcănele bine conturate
iar pleoapele le strâng cât pot de mult…
orbirea voită
atinge maximum de exaltare când întâlneşte prostia umană,
lăsată liberă din lesă.
mă aşez pe iarba putrezită de aşteptări.
tomnatică aşteptare a iernii, între noiembrie şi februarie.
frig şi fierbinţeala plăcută a scrisului mă copleşesc.
simt gheara cum strânge creierul mic şi… delăsarea…
mâine va fi o zi mai bună.
aşa vreau, aşa văd, aşa mă mint.
tac. scriu.
mă strigă în cuşca de aur, glasul copilului cu ochi de cărbune.
rup firele banalului
în care mi se cere să uit, să tac, să fiu fericită deplin…
e greu rolul mamei care nu va mai fi mamă niciodată.
sânul explodează
când ochiul priveşte zâmbetul copiilor morţi în spatele sticlei.
creierul încearcă o aruncare în hohotul de râs al lumii.
traversează atent strada,
pe semaforul înverzit fals în reflexia poleielii umane.
piciorul loveşte piatra de pe carosabilul plini de găuri.
e farsa zilnică în care numai ea, mama,
aude strigătul înfundat,
vede umbra deasupra crucii din cimitrul înghesuit
între piaţa zgomotoasă şi staţia de maşină în care oamenii
privesc în gol către propriile rătăciri printre cruci.
dar…
mă îmbrac zi de zi cu hainele timpului
pe care îl duc printr-un ritual vechi la cimitir,
în fiecare noapte şi zi,
chiar dacă nu mi se mai permite
rostogolirea plânsului printre liniile uniform aruncate
pe zidurile blocurilor, ale parcurilor, ale picioarelor,
mâinilor, trupurilor, inimilor, sufletelor…
şi râd…
râd a urlet de mine
şi râd a pumn în fruntea propriei vieţi,
până când, obosită,
reiau rolul impus şi autoimpus:
de a trăi. acum.
mă îmbrac zi de zi…
Anne Marie Bejliu 
Lasă un răspuns