Journey Of The Soul

Medwin Goodall – The sword

artist: Ion Stendl – ” Arc peste timp”

îmbrăcată în douăzeci
şi patru de ore ale prezentului,
seară de seară,

învelesc în hârtie ieftină,
cenuşiul zilelor de final ale lunii noiembrie.

aştept împodobirea bradului şi finele anului în care,
cu tuşe palide,
închid albumul gol al chipurilor învelite în măşti.
secera îşi continuă mişcarea
printre reale şi false prietenii.
în ele am râs şi am plâns.

sunt bogată.
am agăţat drept globuri,
minciuni copleşitor de frumoase
şi tăişul perfect al adevărurilor.

explodează imaginile rămase
la frontiera dintre geometrie
şi romantismul ieftin al cotidianului.

praf de cenuşă aştern pe gânduri,
după ce spinii emoţiilor ard.

mirată de finalitatea unei opere în care sunt
şi autor şi model,
dezbrac orele anului în agonie.

întorc obrazul timpului.

foşnet scurt de bumerang se aude
în zidul castelelor de nisip.

reumplu clepsidrele printre care mă strecor trup.
răstorn sacul minciunilor
şi adevărurilor spuse în jumătăţi de impuls.

sinceritatea se revarsă
ca o paletă imensă de culori vii,
pe planşa unui pictor excelent,
al absurdului existenţei…

Publicitate

GIOVANNI MARRADI – For the rest of my life.

 

mă îmbrac zi de zi în haine mizerabil cusute cu gânduri.

buzunarele întoarse ale frazelor opresc rostirile pe buza inferioară.
o apleacă până când,
colţurile buzelor refuză să exprime tristeţea şi sar spre obraji
într-un zâmbet clar.
cu hohotul de râs sparg liniile hexagonului trecutului.

stea în patru colţuri defilează prin cearcănele bine conturate
iar pleoapele le strâng cât pot de mult…
orbirea voită
atinge maximum de exaltare când întâlneşte prostia umană,
lăsată liberă din lesă.

mă aşez pe iarba putrezită de aşteptări.
tomnatică aşteptare a iernii, între noiembrie şi februarie.

frig şi fierbinţeala plăcută a scrisului mă copleşesc.
simt gheara cum strânge creierul mic şi… delăsarea…

mâine va fi o zi mai bună.
aşa vreau, aşa văd, aşa mă mint.
tac. scriu.

mă strigă în cuşca de aur, glasul copilului cu ochi de cărbune.
rup firele banalului
în care mi se cere să uit, să tac, să fiu fericită deplin…

e greu rolul mamei care nu va mai fi mamă niciodată.

sânul explodează
când ochiul priveşte zâmbetul copiilor morţi în spatele sticlei.
creierul încearcă o aruncare în hohotul de râs al lumii.
traversează atent strada,
pe semaforul înverzit fals în reflexia poleielii umane.
piciorul loveşte piatra de pe carosabilul plini de găuri.

e farsa zilnică în care numai ea, mama,
aude strigătul înfundat,
vede umbra deasupra crucii din cimitrul înghesuit
între piaţa zgomotoasă şi staţia de maşină în care oamenii
privesc în gol către propriile rătăciri printre cruci.

dar…

mă îmbrac zi de zi cu hainele timpului
pe care îl duc printr-un ritual vechi la cimitir,
în fiecare noapte şi zi,
chiar dacă nu mi se mai permite
rostogolirea plânsului printre liniile uniform aruncate
pe zidurile blocurilor, ale parcurilor, ale picioarelor,
mâinilor, trupurilor, inimilor, sufletelor…
şi râd…
râd a urlet de mine
şi râd a pumn în fruntea propriei vieţi,
până când, obosită,
reiau rolul impus şi autoimpus:
de a trăi. acum.

mă îmbrac zi de zi…

am fost sau am visat că am fost,
în pădurea cuvintelor fără sensuri.

densitatea lor
agăţa poalele vieţii şi respiraţia a devenit sacadată.
inima galopează şi acum în căutarea pasului ultim.

aştern frunze de ferigă
pe banca din faţa statuii cu ochi vii.

las trupul încolţit de temeri absurde
să asculte ritmul căderii crengilor.

darabana timpului
afundă liniştea în mintea cu rădăcini firave.
aduc adesea cu spinii trandafirilor smulşi din grădinile tăcerilor.

strigă spre uitare apoi,
lasă pe marginea fiecărei bănci un epitaf
şi o cruce mărunt decorată cu iubire.

peste trei zile, dimineaţa devreme,
voi reînvăţa
tăcerea copilului cu ochii de cărbune şi părul de aur.
trupul lui contorsionat îl voi simţi cald
iar capul se va aşterne firesc pe umărul stâng.
buzele lui îmi vor şterge amarul anilor de singurătate.

voi fi liberă să umplu filele prezentului cu încă o toamnă.

absurdă trecere prin inimi sculptate a fi
cupe de şampanie ciocnite ritmat,
în cinstea unei statui cu trup de copil contorsionat.

vortexul durerii cuprinde floarea vieţii.
ofilită de gânduri,
alege alergarea printre cruci.

crucea din centrul exprimării iubirii arde.
lumânarea valorilor pâlpâie.

la mulţi ani…
spun cu jumătatea inimii cruce.

te iubesc…
spun cu inima împietrită în lumina ta, copile…

 

an de an mă strigi din cuşca aurită.

mă-ndemni încet să las din mine

conturul lacrimii şi patima măruntă…

râd des de mine.
patetismul e la modă. nu mă prinde.
râd…urlu-n zid. la piept nu îl cuprind.
nu seamănă căldurii tale,
sărutului mărunt, nici zâmbetului…

lacrimi…

râd.
a urlet râd.

să le sufoc pe toate în vechea gardă…
voinţa-i surdă, mută, oarbă…
leşină la primul apel.

râd.
a urlet râd.

încerc să las cuprinsului coroana întreagă.
necuprinsului mă arunc năroadă.
vreau să-i surprind şi întuneric,
şi umbra-n alergare…
e o zăbală.

nuntă între cer şi-aerul viciat al trăirilor.
oraş între două lumi.
poduri arcuite şi curcubeul beat,
acoperiş frontierei invizibile
sau pradă cuvintelor goale,
poleite cu înţelegere, milă…
greţoasa milă omenească.

căpăstru îţi pun…
vorbesc acum cu tine necuprins.
năroadă am rămas
şi sunt
o întrebare transformată în răspuns
tu eşti jocul aprofundat
şi fals văzut de nepătruns

an de an mă chemi în cuşca aurită.
te aud, râd. a urlet râd.