Victor, clovnul din mine   Leave a comment

Eugen Evu: „Imaginaţia nu dăunează cunoaşterii”

Anna se aşează la fereastră şi numără în sinea ei de câte ori a căzut şi s-a ridicat între cei doi piloni de aur vechi, părinţii ei, luând de la capăt totul în călătoria sufletului printre încercările vieţii şi de câte ori a reuşit cu greu să-şi păstreze paşii pe spirala corectă a drumului. Se încurcă, se adună, se pierde. De felul ei este timidă cu ea însăşi, totuşi, acum, a câştigat o forţă aparte în ceea ce numeşte ea introspecţie, analiză, cernere a tuturor lesturilor, neuitând să le privească atent pe fiecare să prindă din ele esenţele a tot ceea ce este şi nu este benefic pentru mersul înainte.

În jurul ei totul devine simplu fundal din care din când în când se desprinde câte un trosnet, semn că singurătatea ei nu este decât o părere. Realitatea aceea pe care mulţi o contestă se manifestă în permanenţă. Realitatea că toţi cei plecaţi din viaţa materială lasă o amprentă energetică foarte clară manifestată prin culoare, sunet, ecou, modificări ale vieţii celor în jurul cărora şi-au trăit viaţa, s-au manifestat activ în viaţa întregului lor: trup, suflet, spirit, inimă.

Scenografia ar fi cam aşa: rafturi pline de cărţi, camera mică a apartamentului ei, masa calculatorului, zumzetul unităţii calculatorului, muzica revărsându-se permanent din boxele micuţe, biblioteca micuţă, pisica neagră privind odată cu Anna pe fereastră, un pat şi iar…. multe cărţi. Să nu uit să spun despre ferestrele fiinţei, icoanele care umplu pervazul interior al ferestrei, fotografiile copiilor, fotografia Părintelui. Toate o protejează, îi zâmbesc, îi umplu spaţiul vital cu lumină şi foarte multă căldură.

Annei îi este dor, un dor pe care nu-l poate defini, de acea parte nicicând separată de ea, de spiritul ei. Ar vrea să-i cuprindă lumina mai clar, să-i palpeze ovalitatea şi vârful coifului pe care şi-l tot închipuie colorat uneori, alteori galben-alburiu, simplu, ca pe un corn de unicorn un pic altfel. Râde în sinea ei şi părăseşte la un moment fereastra, pentru că a simţit în palmă gâdilitura uşoară a energiei unui copil poem, sau a unei idei. Se reaşterne la calculator şi începe să scrie din ce în ce mai flămândă, tot ceea ce a venit de niciunde prin ea, spre filele virgine ale romanului dialogului cu spiritul ei.

Uneori, când vrei să-ţi regăseşti echilibrul, te retragi pe o stâncă, aceeaşi unde te întorci mereu să meditezi asupra tuturor valurilor vieţii care te-au purtat până în acel moment, când pe creasta lor, când în adâncurile oceanului propriului tău destin.

De multe ori poţi avea surprize de la viaţă. Afli târziu că tu de fapt porţi şi un al treilea nume care, mereu mereu, prin puterea energetică a întregului literelor lui, îţi aduce bucurii, te împinge din mlaştina în care cazi din cauza alegerilor greşite, din cauza erorilor din propria viaţă. Am aflat şi eu târziu, că port şi un al treilea nume: Victoria. Un nume care, cred cu adevărat că este izvorul acela din care au pornit mereu şi pornesc micile sau marile mele victorii şi în orice caz, este sursa optimismului meu. Mult din el l-am moştenit de la tata, de la mama, de la bunicii mei. Mă bucură existenţa lui, mai ales că este nume primit în dar la botez, alături de Anne Marie. Asta mă determină să-l numesc pe eroul meu aşa cum îl voi numi curând…

Dacă timpul n-ar mai curge…

(scurt cuvânt al autorului)

Privesc în jur căutându-mi cuvântul. Noţiuni complicate se aştern pe paginile cărţilor. Încerc să le adun în palme, să le frământ, să le simplific, să le aduc mai aproape de modul meu de a gândi, de a le percepe sensul. Nimic nu e greu, totul poate fi descifrat. Transform în mintea mea totul, filtrez prin propria-mi simţire şi-mi dăruiesc în final idei şi principii de viaţă clare, fără multe cuvinte. Simt că numai aşa pot obţine un echilibru între raţiune şi visare.

Privesc oglinda apei unduindu-se-ncet în căutarea perfecţiunii: o imagine clară. Univers mereu în mişcare, mereu în schimbare, inversând valori, principii generale de viaţă. Chiar Eu, privind oglinda apei, Eu, Univers din carne şi oase şi apă şi… trec prin stări diferite, mă schimb de la o secundă la alta, de la un minut la altul. Melancolie profundă, apoi o amintire dragă îmi dăruieşte în colţul gurii un zâmbet luminându-mi pentru o clipă faţa. O lacrimă se prelinge încet pe obraz ca un drum al durerii, părere de rău a frumuseţii amintirilor trecutului. Şi, ciudat! Viitorul care ar trebui să fie purtător de victorii e doar o avalanşă neiertătoare de temeri şi gânduri, amalgam de alb şi negru. Mă simt un infim fragment al întregului Univers. Univers în unduire de ape, de clipe, de sentimente, de cunoastere.

     Las apa să-şi continue curgerea şi-mi ridic privirea mirată de splendoarea tablourilor în mişcare ce mă-nconjoară; toate, unite sub mâna plină de forţă creatoare a Lui, într-o mirifică şi infinită armonie: Natura.

    Privesc pădurea în plin soare, tablou pictat cu insistenţă numai în verde crud cu ale sale nuanţe pline de viaţă şi speranţă. Privesc pădurea atunci când cerul e acoperit de nori. Frunzele devin verzi-cenuşii şi pe măsură ce trece timpul, se-ntunecă cerul a supărare, a furtună, ele devin aproape negre. Odată cu înseninarea, pădurea redevine strălucitoare, verdele crud revine în tablou dar, acum avem o altă pădure, cu alte frunze mai noi, mai crude, mai vesele. Şi pe măsură ce ziua îmbătrâneşte, pădurea îşi schimbă chipul de la o clipă la alta, dela o oră la alta- un ciclu continuu ce nu se opreşte niciodată. Doar dacă timpul n-ar mai curge.

Bat încet, cu sfială la poarta pădurii. Copacii îşi freamătă coroanele de drag. Le zâmbesc şi încep să păşesc pe covorul de frunze şi iarbă aşternute cu migală de fiecare anotimp al vieţii. Cu fiecare pas întregul peisaj îşi schimbă armonia de culori. Mai întâi, paşii mei urmăresc un tablou pictat numai în nuanţe de verde crud. Apar apoi timide mii de flori. Copacii sunt acum mai veseli, mai mândri de înfăţişarea lor.

     Mai departe păşind, iarba devine parcă mai mare, mai bogată, împletind armonii de verde intens cu frunze ce-au prins în trupul lor arsura soarelui. Înaintez şi cărarea devine ruginie sau de un roşu aprins împletindu-se cu trunchiurile copacilor şi mai sus, protectoare, crengile copacilor îmbrăţişate într-o arcadă perfectă deasupra cărării. O furtună răsărită de niciunde schimbă totul într-o clipită aducând nuanţe de gri- cenuşiu. Totul freamătă. Pentru o clipă mă opresc,  căutând avid o scăpare. Nu găsesc. Sunt în mijlocul pădurii căutând o deschidere în perdeaua compactă de crengi înlănţuite. Să fie oare o pedeapsă? Am călcat prea apăsat frunzele, am adus fără să vreau vântul? O nelinişte mă cuprinde încet, pornind de la paşi şi urcând prin trup către creştet.

   Trebuie să înaintez şi o fac cu teamă parcă. Se înseninează. Văd în depărtare un pod arcuit elegant peste- un izvor de munte limpede. Nu ştiu de ce dar simt că după el urmează o deschidere şi merg. O poiană minunată ascunsă de tainele pădurii apare în plin soare. Aş vrea să rămân pe vecie aici dar cărarea îmi fură iar paşii şi plec.

Un drum mai larg se deschide. În zare e el, muntele cu crestele n ceruri. Stă acolo, departe, mă atrage cu forţe nevăzute să-l ajung, să-l cuprind strâns în braţe, să-l urc, să-l cobor, să devin stânca lui. Cărări de piatră îmi poartă gândul spre limanul de pace, singurătate. Respir adânc aerul lui şi simt înălţimile. Depăşesc obstacole imaginare ajungând invariabil în acelaşi punct.

Se-apropie-apusul. Cărarea mă fură din nou printre coroanele copacilor şi merg. Învăluită-n magia soarelui, simt cum pădurea se-ndreaptă încet către noapte. Flacăra apusului o mai aprinde pentru o clipă. Îi simt arsura în suflet cum îmi poartă dorul. Sub tălpile mele curge lava unui vulcan ce pare că înghite cărarea. Copacii îşi freamătă cu jale coroanele. Verde matur cu nuanţe de roşu. Liniştea serii se-aşterne, soarele pleacă scurgându-şi ultimile raze printre crengi de copaci. Cărarea se-ntunecă pentru o clipă. Luna îşi face intrarea. Alai nesfârşit de stele urmează cortegiul. Rămân nemişcată de teamă să nu tulbur tabloul. Nici un nor pe cer. Doar stelele şi luna plină învăluită-n mister. Regină a nopţii, pare rece şi tristă. Pornesc pe cărare privind mereu către ea. Jocuri de lumini îmi aduc în privire o lună mai altfel, mai copil, mai Printre crengi jocul ei mă face să râd: se-ascunde, apare, se-ascunde şi brusc o văd toată. Încet-încet lumina ei îşi pierde strălucirea. Timidă devine, speriată parcă se-ndreaptă spre zi. O nouă zi.

Ar mai fi două drumuri purtate de iarnă în braţele ei de gheaţă. Unul de zi şi altul de noapte.

Păşesc pe drumul de zi aud paşii mei afundându-se în zăpadă adânc, însoţită de soare. Crengile-s grele, scuturând când şi când fluturi albi.Îi simt reci pe faţă şi încerc să-i mângâi uşor. Se topesc. Muntele acoperit de zăpadă, un monstru alb în depărtare unit cu cerul. Totul e alb. Doar eu am rămas pată de culoare aruncată din greşeală aici.

Noapte de iarnă. Cărarea-ngheţată scârţâie sub tălpile mele, e frig şi m-apasă aerul. Un scrâşnet îmi pare zgomotul paşilor mei acum. Parcă picioarele nu mai vor să meargă. Doamne, dă-mi aripi!

Un ultim pas prin zăpadă, cărarea se termină aici.

Totul s-a oprit. Mă îndrept către ultimul zbor…

Şi vine câte-o zi în care aş urla la viaţă, la lună, la soare, la pământ, la univers, la propria-mi existenţă, zi în care dorul devine pasăre de pradă pentru toate emoţiile născute şi nenăscute în vasul alchimic al fiinţei mele şi ciupeşte, şi ciupeşte mintea, inima, sufletul.

Unde sunteţi ochi vii de copil? Unde-aţi plecat înghiţindu-mi prezentul şi poate şi viitorul, ascunzându-l adânc în inimile voastre, în irişii voştri pe care-i priveam, iubind odată cu voi lumina? Unde să vă readuc mai mult, decât în floarea inimii, reconstruindu-vă înălţarea, bucuria de a fi ceea ce întotdeauna aţi fost şi sunteţi: iubiri profunde, calde, blânde, uimiri ale Domnului pentru frumuseţea sufletelor şi spiritelor voastre…

Şi-apoi vine altă zi în care tac şi ard şi iar ard. Tac.

***

Tot caut cauzele rateurilor mele periodice, în unele poveşti în care mă implic emoţional puternic şi cred că problema este că-mi pasă un pic prea mult, mereu, de ceilalţi, de celălalt şi mă las deoparte prea des. cad într-un păcat de neiertat. acela de a nu-mi vedea de propriul suflet, de propria inimă, de propriul subconştient. Nu zic ba, e important, extrem de important exteriorul cu toate câte vine. Totuşi, cel mai important este să cern, analizez profund până la ultima nervură, celulă, propria-mi atitudine din clipele încercărilor trecute deja în arhiva fiinţei care sunt.

În ultimii ani au venit grămadă, cascadă, şuvoi neîntrerupt spre mine ori încercări sub forma unor manifestări ale propriei vieţi, ori sub forma unor fiinţe umane sau nu, care au lăsat amprente puternice asupra mea. De multe ori nici n-am avut vreme să stau pe acel prag în acea gară imaginară a vieţii să privesc trenul, roţile lui cum înghit şinele căii pe care se scurge ca un şarpe infinit. Venind unele peste altele am ajuns să le amestec iar rezultatul a fost o oboseală cruntă, frustrare complexă, teama de a mai merge mai departe. Mă blocau blocându-se, blocându-le chiar eu uneori în încercarea de a nu le pierde esenţa.

Privesc totul ca pe o uriaşă lecţie în viaţa mea. Cred că încă nu ştiu cum să separ segmentele încercărilor. nu mi-am modernizat destul laboratorul alchimic şi rezultatul este că încă nu pot cerne cum e bine fiinţele care trec fulgerător prin viaţa mea apoi pleacă. multe nemulţumite, multe mulţumite. totuşi… ho!

Lasă-mi, Doamne, sau cine face asta, un punct de sprijin! Nu-mi lua chiar tot şi apoi, să primesc tot felul de pedepse pe care nu le înţeleg pentru neatenţie, risipire, zăpăcire, răvăşire…

***

Ce-mi mai plac mie oamenii care acţionează ca nişte frâne în vieţile altora. Totuşi e ceva bun şi în asta. Te ambiţionează să treci peste atitudinea lor, să te regăseşti şi să mergi mult mai puternic mai departe. Încercări… Aşa le iau şi merg înainte încercând să las deoparte acel ataşament idiot, specific uman. Dumnezeu nu ne cere nimic în afara verbului a mişca. A mişca în toate înainte, mai ales în iubire.

Ura şi la gară! Trenul vieţii nu se opreşte. Gara e doar un prag pe care dacă vrei îl aştepţi, dacă nu, oricum eşti în acel tren. Uneori însă o parte din tine îl priveşte de pe o parte, sau de pe alta.

***

Ne găsim liniştea în cuvintele mângâietoare, dar oare este de ajuns? Ce rămâne în noi clocoteşte, sparge, urlă, distruge totul în jur. Merge să ne păcălim la nesfârşit, sau e mai bine să ne trezim, să conştientizăm cauzele neliniştilor, a celor profunde pe care le tot blocăm ani în şir şi care, de fapt, ne otrăvesc fiinţa pas cu pas, la fel ca otrăvurile puse cu bună ştiinţă în alimente, pentru a distruge generaţii şi generaţii de oameni. La fel şi acele cauze blocate de noi, distrug generaţii şi generaţii de gânduri, le transformă în mutanţi pe care noi îi învelim cu poleială, apoi punem zahăr pudră, apoi aşternem neîncetat iluzii, dar ele cresc, şi cresc, şi devin mai puternice, tot mai imune la prostiile noastre trecătoare.

De asta, încă nu pot spune că pot ierta ceea ce mă otrăveşte din exterior, ceea ce îmi distruge momentele de linişte cu greu câştigate.

Sunt multe fiinţe umane care, sub un înveliş superficial de profunzi credincioşi, chiar habotnici, nu fac altceva decât să sape prin atitudinea lor încrederea celorlalţi în oameni şi mai ales a oamenilor în ei înşişi.

Vrei ceva bun, te îndrepţi spre acel ceva, mai ales o fiinţă umană aparent curată. Te încântă, te atrage, apoi începe să lovească. Şi loveşte, şi loveşte, şi încet, încet, sau rapid, după cum îi este jocul, îi descoperi chipul şi mai ales, îi vezi umbra, conturul real din care, erau scăzute excrescenţele din creştet…

Mare figură mai este omul şi la exterior, dar mai ales în interior!

Din amintiri creşti

I

Friedrich Nietzsche: „Spiritul liber este cucernicul cunoaşterii.”

De ce omul este şi rău şi bun, mamă?

Ating cu degetul cartierul naşterii şi rând pe rând, acelaşi cartier al copilăriei, adolescenţei, maturităţii, în puncte de foc ale evoluţiei mele. O hartă de iarbă, plină de jocuri aninate de ramurile copacilor, ca nişte leagăne ale tuturor verbelor care mi-au definit acţiunile, se naşte, se întinde în tot corpul, răsfirând cuminţi amintirile.

Primele gesturi ale părinţilor, zâmbetul mamei, căldura prezenţei tatălui, fericirea că exist pe care mi-o insinuau în trupul fraged de nou născut… Toate revin şi mă îmbrăţişează. Primele gesturi ale fraţilor mei, bucuria fratelui că mă vede, dorinţa lui şi a surorii mele de a participa la toate cele ce ţineau de baia de fiecare zi a pruncului, jocul, mimica, prietenia fratelui pe care am simţit-o din prima clipă, curiozitatea surorii mele, glasul tatălui, mângâierea, glasul mamei, mângâierile, gândurile lor pline de grijă, siguranţa aceea a copilului venit cumva într-un ocean de iubire deplină.

Plimbările de seară, primele jucării primite în dar, nevoia de tandreţe dăruită şi primită, nevoia comunicării, însingurarea, uimirea că exist, că am trup, studiul propriului trup, primele bucurii, primele tristeţi, primele victorii, primele eşecuri, erorile, gestica mamei, gestica tatălui, gestica fraţilor mei, gestica prietenilor copii, adolescenţi, maturi. Acceptarea şi deopotrivă respingerea. Complexele de inferioritate şi de toate genurile. De ce omul este şi rău şi bun, mamă?
De ce omul face rău celorlalţi oameni? De ce viaţa, uneori, pare nedreaptă? De ce unora le dă numai necazuri şi celorlalţi le dă vieţi liniştite, tată? De ce prietenii trădează, Doamne? De ce nu mă iubesc, Doamne? De ce am fost mamă şi apoi am rămas între cer şi pământ să-mi ard iubirea pentru ei în van? De ce boală, crispare, strigăt, tăcere, tăcere, tăcere…?

Pot, oare, Doamne, să merg mai departe pe calea aleasă sau mai corect spus culeasă într-un zbor târât spre niciunde?

Ating pe rând amintirile şi fiecare în parte strigă la mine să tac, să le simt bucuria, să nu mai iau durerea din ele, să primesc în pumni jocul, liniştea, frumuseţea, iar pe celelalte, aflate într-un întuneric prieten, să le las să curgă prin mine furtunos sau lin, după cum le este fibra, după cum le-a fost impusă textura şi să le cern. Se vor arde singure în laboratorul alchimic, dacă voi reuşi să înţeleg că dincolo de materie, acel ceva care mă ţine în viaţă mă alină de câte ori ating un fascicul de-al sinelui răbdător.

Voi da un nume clovnului din mine

Încerc să-mi imaginez un spectacol de circ în care, unic artist sunt eu, clovnul cu toate vieţile târându-le în mine, prin mine, lăsându-le să-mi aplice toate măştile posibil vizibile mie însămi, sau invizibile. Pentru asta stau uneori privind brazii din faţa geamului bucătăriei şi privesc atent cum se schimbă geometriile cerului printre crengile lor, cum păsările se aştern pentru o clipă prin ei şi prin copacii din jur, apoi zboară peste tot şi niciunde, lăsând în inima mea urme adânci de aripi trecătoare.

Stăteam şi acum şi priveam şi, s-a întors în mintea mea o amintire foarte veche, din care vag se conturează personajele, cele din afara familiei de bază: mama, tata, sora mea, fratele meu. Ştiu doar că am ieşit la plimbare ori prin Iaşi, ori prin Galaţi, nu mai ştiu sigur unde, şi că am mers la o rudă, o mătuşă parcă îndepărtată. Am rămas cu impresia că locuinţa dumneaei era pe un câmp uriaş şi fiind seară, părea albastră. Mi-a arătat-o tata, sau mama şi mi-a spus că avem ceva de mers până acolo. Două culori vedeam, sau cel puţin numai ele mi-au rămas pe retină: albastru şi galbenul acela auriu al luminii casei. Am trăit mereu cu impresia că acea mătuşă este o vrăjitoare din poveşti. Am intrat în casa ei şi probabil că avea o singură cameră mare cu un pat uriaş, acoperit de velinţe albe. Ne-am aşezat pe el, sau ne-au pus acolo. Ne-a dat jucării. Nu mai ştiu ce jucării erau, dar îmi plăceau, şi atmosfera aceea ca dintr-o vrajă le făcea şi mai atractive, şi mai frumoase.

Tare aş vrea – şi este o dorinţă foarte veche, – să dezleg misterul acelei plimbări şi mai ales să desprind ceea ce este imaginaţie, de ceea ce era real în tot acel moment.

Nu mai ştiu câţi ani aveam, dar sigur mă purtau în braţe pentru că obosisem tare şi eram somnoroasă. Nu plângeam. Îmi spuneau ai mei doar că priveam înmărmurită luminile cu ochii mei mari atunci, rotunzi şi umezi de copilă.

Îmi era puţin teamă dar căldura braţelor lui tata îmi oferea senzaţia de protecţie deplină. Fiecare atingere a tatălui meu însemna protecţie, iubire, alinare.

Când am plecat de acolo, nu ştiu. Cred că am adormit şi am întredeschis ochii pentru puţin timp, atât cât să privesc încă odată, din depărtare căsuţa de poveste, luminată şi primitoare într-un semiîntuneric de un albastru sfâşietor de frumos, o nuanţă pe care o caut şi acum şi sper să o regăsesc măcar printre amintiri. Luna parcă era plină şi aerul de afară răcoros… Atât îmi amintesc acum. Poate mai vine din izvor ceva bun din tot acest moment care şi acum îmi umple inima de căldură.

Iaşi, doi-trei ani, tanti Lenţa, Copou, la două, sau trei străzi de stradela Langa? Nu ştiu sigur.

În după amiezile încinse ale lui iulie de acum, răsună pe stradă umbrele, urmele căruţelor cu coviltir ale circarilor vieţii. Undeva, pitit într-un ungher, stă clovnul meu interior. Acum doarme, acum se opinteşte să tragă sforile păpuşilor de lemn, iar adoarme. Nu-l văd mâncând, sau poate când pune mâna căuş la ureche, ascultă mările, oceanele şi florile de colţ crescând la pieptul rece al stâncilor, din muntele metaforelor nenăscute şi se hrăneşte cu frumuseţea lor. Poate. Nu ştiu. Uneori spun că l-am cunoscut, alteori îmi pare atât de străin încât o iau la fugă din toate visele cu el şi mă răzvrătesc muşcând adânc din poezie sau din proză. Asta depinde de felul cum au fost aranjate pragurile fluidului vieţii în mine şi de cum curg gândurile, cum aleg ele să curgă prin filele virgine…

***

Ceva răsună brutal în toată fiinţa. Mă trezesc şi privesc în jur speriată.

De câte ori simt că mai este o trecere de pe o treaptă roasă a vieţii pe alta, refăcută sau abia născută în şirul socotelilor Domnului în ceea ce priveşte verbul „a fi”, cu toate nepătrunsele lui zboruri prin fiinţa mea, mă ascult tot mai atent, mă răscolesc şi singură căutându-mă, căutând cauzele pentru care liniştea interioară nu poate fi rotundă. Am întrebat inima ce anume şi-ar dori să fie, i-am ascultat clocotul, i-am ascultat tăcerile apoi repornirile vioaie, sau furioase, ca un tropot al unei herghelii nicicând cunoscute profund…

Mi-am ascultat mintea neobosită în a reinventa scenarii complicate, scenarii mai simple şi niciodată nu i-am ascultat nevoia de tăcere, pentru că ea nu vrea să tacă, nu vrea să scape nici un punct fierbinte din alcătuirile geometriilor infinitului finit, sau ale infinitului mare.

M-am ascultat pe mine, aproape toată, şi am auzit-o. Nu am ştiut ce era. Cumva încep să o definesc şi în cuvinte, şi sper că odată voi descoperi un tabloul al ei, realizat din toate unghiurile posibile şi imposibile. Este teama de clovni şi de a deveni eu însămi clovn, într-un joc care duce către nimic, către aiureală, către a mă pierde de mine însămi, tocmai când reuşesc să-mi găsesc câteva elemente definitorii ale liniştii interioare. De asta sunt convinsă că-mi este cel mai teamă şi asta încă se întâmplă. Sper să încep a-mi controla firea măcar puţin, ca să pot câştiga un strop de linişte la loteria căutărilor sau mai corect spus, câte un strop, câte un strop, pas cu pas, din amfora liniştii. Şi mai sper ca totul să crească progresiv, până aproape de împlinirea fiinţei. Până aproape, pentru că ştiu că nu pot atinge absolutul. Cineva îmi spunea azi dimineaţă că eu sunt absolutul şi de fapt, toţi suntem acel absolut către care tindem. Aşa este. Tocmai de aceea spun că nu-l pot atinge. Este atât de greu de deschis codul profund şi sunt atâtea forme de chei, forme de lacăte, atâtea alei prin labirintul lui încât, cred că o viaţă sau mai multe, oricâte ar fi ele dăruite de Domnul, nu putem să-l cunoaştem. Probabil aici stă pitit bine de tot Adevărul acela pe care oricât l-am esenţializa în cuvinte, mai rămân încă infinite planete de descoperit pentru a inventa/ reinventa limbajul potrivit definirii lui.

Merg pe cale agale, sau grăbit, în plin tropot al emoţiilor, trăirilor şi cu cât descopăr mai mult, cu atât privesc uimită cum fiecare răspuns se transformă într-o întrebare despre acel tablou în care sunt şi mă privesc adesea, nu sunt şi tot mă privesc vag conturată printre întrebări fără răspuns şi formele acelea geometrice mereu în schimbare.

Asta mă determină să alung clovnii văzuţi şi nevăzuţi ai propriei mele imagini şi ai imaginilor închipuite de alţii în care mă regăsesc de multe ori şi mă înfurii ca un copil năzdrăvan care afirmă hotărât că cineva i-a stricat jocul. Eu mi-l stric de fapt lăsând cale iluziilor…

Totuşi păstrez mereu alături de mine, în mine, cumva din exterior către interiorul interiorului fiinţei, clovnul preferat, clovnul care plânge şi râde în acelaşi timp cu mine, clovnul care la fiecare emoţie intens resimţită de întreg, ştie să jongleze cu hohotul de râs firesc la tot ceea ce vine şi mă sperie, mă înfurie, mă duce pe o cale a unui dezechilibru pe care îl resping cu toată forţa spiritului fără a-l lovi în centrul cauzelor declanşării lui, ci încerc să-l înţeleg, să-l transform în ceea ce este drept pentru mersul de mai târziu pe apele liniştii interioare, urmându-mi mereu calea dăruită de Domnul.

Voi da un nume clovnului din mine şi acela va fi Victor. Îl voi lăsa să zburde să se joace cu toate bilele, baloanele, inelele din care vor ieşi alte şi alte adevăruri, unele cu pocnet, altele ca un joc aerian al tuturor trăirilor prin care am trecut şi trec. Pe unele le înţeleg, altele rămân aninate de câte un gând şi mă macină continuu. Ştiu că greşesc nelăsând curgerea firească a tuturor celor ce vin, dar dualitatea mă acoperă sau mă descoperă în fiecare fracţiune de timp pe care o trăiesc şi-mi apare ori sub formă de cruci, aşchii de fapt din crucea pe care o port oricum dinainte de a fi om prezentului de acum cu umilinţă, bucurie, dar şi frica aceea care mă împinge mereu înainte ori s-o transform în ceea ce este benefic pentru mine, ori în greşelile care de fapt nu-s altceva decât forme ale instrumentelor Domnului prin care mâinile gândurilor şi acţiunilor mele mă ridică, uneori înalţă mai mult sau mai puţin deasupră-mi, pentru a-mi cunoaşte fiinţa atât exterior cât mai ales interior. Ceea ce doare continuu este tocmai ceea ce este blocat în subconştient. De când Victor s-a jucat cu materiale alchimice explozive şi a dezvăluit primele straturi de materie gânditoare blocată din veacuri de uman dar şi de mine cea care am ajuns să fiu azi în subconştient, celelalte straturi sunt neliniştite şi din când în când câte un fir de lavă încinsă răbufneşte sub forma unor mingi ciudate în care mă revăd în ani, apoi mă sperii şi arunc acolo ceva frumos. Înainte reuşeam să acopăr umbrele, mingiile, bilele, inelele de foc, jucăriile lui Victor…. Acum însă, în acelaşi timp cu superficiala mulţumire pe care o simt pentru o fracţiune de gândire, percep vipia existentă acolo. Simt într-adevăr oboseală dar în acelaşi timp creşte uimirea şi odată cu uimirea ajung să vreau tot mai mult, tot mai mult să descopăr, să-mi înfig palmele inimii în toate să le răscolesc să mă aliez cu Victor în acelaşi gest, al jocului cu ele. O fac uneori, însă întoarcerea în cotidian este foarte greu de acceptat, de petrecut.

Arena nu este mare, totuşi Victor, clovnul din mine, stă împietrit în centrul ei, în picioare, cu ceva în mâini, foarte foarte atent…. Aude o voce care-l întreabă: ce este iubirea? Priveşte puţin speriat în jur. Parcă ar vrea să atingă acea voce, să o palpeze, să aibă un contur, chiar o formă cât de cât definită. Nimic. Trimite privirile mai departe căutând printre cotloanele arenei, prin unghiurile imposibile ale ei ceva viu, ceva activ, ceva… Nici o minge nu zboară, nici o farfurie nu se roteşte pe băţul lung din spatele lui, lăsat chiar de el ca pe o bârnă a verbelor care-l învie zi de zi şi îi lasă mintea să zburde. Cântăreşte fiecare umbră şi parcă ar avea să le deseneze să le transforme într-un tigru, într-un pescăruş, într-un lup, într-un vultur sau orice animal pe care alte umbre vii aproape că îi domesticesc, apoi îi aşează pe scaune micuţe pentru trupurile lor uriaşe şi au impresia că îi umilesc. Pentru fiecare, clovnul ar desena apoi ar învia un habitat aparte, în care fiecare să simtă că trăieşte, să simtă bucuria alergării, libertatea . El nu s-ar amesteca în vieţile lor. I-ar privi atent dintr-un punct şi asta l-ar ajuta sigur să se autodefinească mult mai uşor. Aproape că îi vine să strige la fiecare să fie mai viu, mai guraliv, să le spună simplu că îi iubeşte, că le iubeşte mişcările, sunetele glasurilor, limbajul acela pe care numai un clovn ca el îl poate înţelege…

Victor vrea acum să stea şi stă. În mâini are o oglindă ciudată, ca un inel cu marginea dinspre exterior puţin mai lată. Acolo este montată pe toată circumferinţa inelului o oglindă. El simte cum alunecă în ea încet încet, cum revin ca nişte cârpe colorate aruncate de niciunde, din toate costumele purtate de el de-a lungul timpului, în fiecare spectacol şicum fiecare amintire a trecutul sau chiar a prezentului devenit trecut îi încropeşte altă şi altă costumaţie. Şi coiful acela caraghios, ţuguiat din creştet, deşi îl enervează, ştie că trebuie să-l poarte pentru a nu fi lovit de pietrele râului de gânduri şi el plin de cuvinte amăgitoare. Ba chiar şi-a croit un cozoroc în caz că praful metaforelor încropite de viaţă nu prea bine să nu-I strice machiajul din zâmbetul îngerului şi nasul acela roşu care la el este din aroma fragilor din pădurile prin care a trecut de multe ori, cu cei care veniseră prea fragili pentru lumea asta, să-i umple inima de culoarea şi esenţele tari ale iubirii, copiii lui cu ochi de căprioară, râsul din sunetul goarnelor fine ale tuturor îngerilor Domnului şi surâsul din roua cuvântului Domnului, rămasă pe frunzele destinului lui.

Dar ce tot spun aici! Destinul lui, destinul meu…

Victor, tu ştiai că atunci când cineva te întreabă ce este iubirea, de fapt prin el cântă glasul Domnului?

M-am gândit la trupul Domnului, la fluidul iubirii, la fluidul vieţii umplându-i trupul de pământean şi inima de zeu, la esenţele acelea tari de iubire pe care ni le dăruie neîncetat şi atunci am aşternut probabil prin forma cuvântului tău un răspuns…

Iubirea este singura manifestare a universului prin care atingem şi noi, oamenii, talpa Graalului.

Iubirea pământeană, din câte văd eu, cu rateurile de pe pământ, este simplu instrument sau un fel de mijloc de locomoţie spre talpa Graalului. Târziu de tot simţim parfumul esenţei fluidului pe care-l conţine…

Am simţit că ai râs, Victore.

– Da, am râs.

– Acum de ce taci? Hai, spune odată ce crezi şi tu!

– Nu spun. Eu doar voi lua o sferă luminoasă şi o voi lăsa să devină lichidă. Apoi îi dau drumul prin tine. Mă voi înveli cu ea, iar pe tine te frăgezesc un pic, să poţi scrie. Tu lasă să curgă totul şi nu te mai opinti în cuvinte. Vei vedea ce va creşte în curgerea asta şi te vei bucura. Trăieşte, draga mea, Bucuria!

Tac şi îl privesc sau îl percep oarecum frumos, chiar dacă acel chip văzut de mine cu ochii minţii, ai sufletului şi mai ales ai inimii se schimbă neîncetat şi în fracţiuni de gând sau de bătăi ale inimii în care schimbarea este în toi, el este deformat, chiar hâd, eu îl văd frumos…

Da, abia acum parcă nu îmi mai este frică de el. Am amânat prea mult să-I vorbesc. Prea mult l-am privit tăcând închipuindu-mi toate parascoveniile din lume despre ceea ce este, cum este, cum acţionează, iar el, el este un copil aparent fragil, care iubeşte jocul curat de care ei, copiii lui nu au avut parte decât prin el, tatăl şi mama deopotrivă.

****

Să cunoşti a evoca umbre într-o scenografie a apaticului, pare a fi o artă superbisimă. Şi asta mai ales când reuşeşti să le aduci în fibra iluzivă, mişcarea. Ele te cuprind graţios şi te copiază grosier, apoi filă cu filă te dezvelesc ţie însuţi, ca pe o păpuşă anemică trasă de infinite aţe invizibile care au un singur capăt: pumnul tău mereu strâns, pentru că a încerca să evadezi din braţele propriilor faţete ale personalităţii, pare a fi ceva abia gândit, abstract, dar un abstract fără forme, numai cu nuanţe acide sau bazice de trăiri. Emotiv din fire, încerci să intri la loc şi constaţi, după zeci de ani, că tu, de fapt, nici o clipă nu ai ieşit de acolo.

– Te doare, Victore, când spun asta?

– Da. Mă doare, dar nu strig. Uite că dispar o clipă din raza ta vizuală. Am de susţinut un spectacol cu multe, multe ziduri, prin care trec firesc bilele evadate din zâmbetul meu. Stai puţin să-mi gândesc întreaga acţiune, atitudinea. Tu încearcă să-mi imiţi măcar puţin, munca. Măcar puţin…

***

Câtă simpatie poate manifesta un clovn atunci când tu te rostogoleşti odată cu el în imaginar, apoi el te cuprinde în braţe, scoate uneori din coif câte o floare, te prinde iar şi iar în jocul lui. Imitaţie să-i fie acel dans, sau poate că tocmai dansul lui este dansul tău real printre toate câte trăieşti, cerni, analizezi, guşti, împuşti zilnic râzând/ plângând cu fiecare cuvânt căruia îi dai viaţă rostindu-l, scriindu-l, cerşindu-l neîncetat…?


***

Am intrat odată tiptil în umbra lui Victor. M-a prins, bineînţeles, dar nu înainte să-l văd cum îşi ridica braţele spre cer căutându-l, chiar dacă ştia că întreg cerul este în el şi-l hrăneşte.

Degeaba încerca să-mi explice că el îşi pregăteşte jongleriile. Privea mereu spre un punct care atunci îmi părea foarte ciudat pentru că dacă îl priveam cu cel de al treilea ochi părea un uriaş laborator alchimic, un spaţiu în care nici un pas nu se face decât cu inima, iar respiraţia este o metaforă complexă în care dacă nu eşti lucid te rătăceşti. Dacă îl priveam cu inima vedeam clar cum în mâinile lui Victor se întindea lejer un vas alchimic, iar pistilul era simpla dar complexa lui privire.

Am vrut să-l întreb ceva aproape imposibil de definit, de explicat în cuvinte, pentru ca mintea mea să pătrundă profund toate cotloanele sensurilor adevărului tainic al propriei mele fiinţe. Am tăcut şi l-am aşteptat să-şi termine călătoria.

Când a terminat m-a privit lung şi am simţit că mă înveleşte cu un strat de culoarea aurului vechi. Mai întâi m-am speriat şi frica m-a coborât într-un inel gros negru din ale cărui margini se desprindeau încet încet raze de culoarea acelui aur vechi. În acele momente am reţinut numai culoarea care creştea şi creştea în jurul meu. Simţeam că mă sufoc tot mai mult.

Când totul s-a umplut de acea culoare, am început să plâng ca un copil disperat. M-am strâns în mine şi m-am aşezat pe covor cu genunchii la gură, îmbrăţişându-i cu braţele, ascunzându-mi chipul în spaţiul dintre coapse. Nu ştiu cât am stat aşa, dar când mi-am revenit am râs şi am plâns şi am început să umblu mai uşor prin casă, nemaisimţindu-mi picioarele ca de plumb, dureroase şi parcă nu eram acasă la mine ci sus, în casa copilăriei, la mama şi la tata, alergând după mirosul tainic al echilibrului pe care numai acolo l-am regăsit întotdeauna.

Mai târziu, citind mai mult despre aurul vechi, am înţeles că era vorba de Sfântul Duh, că practic acea culoare era bucuria deplină a fiinţei mele că fusesem acceptată în acel spaţiu profund, dens, care de fapt era tot al meu, doar că eu nu-l cunoscusem cu toate instrumentele uimitoare cu care Domnul mă ajuta mereu să transcend cerurile interioare. Atunci am cunoscut a doua oară o infimă celulă din care se naşte libertatea fiinţei. O cunoscusem prima dată când am făcut saltul dincolo de tunelul prin care am călătorit după naşterea celui de-al doilea meu fiu. Acel câmp infinit unde câmpul şi cerul sunt un întreg sau poate un unu uriaş în care nu te simţi înghiţit ci mai degrabă eşti şi tu la rându-ţi una cu elementele vieţii de după moarte, a fiinţei.

Victor tace sau mai degrabă îmi aşteaptă întrebările. Nu îndrăznesc să tulbur acea linişte de cristal în care amândoi ne simţim senini, iar eu copleşită de ceea ce percepeam că va urma.

– Victor, este posibil să numeşti subconştientul ca fiind laboratorul alchimic al spiritului, iar sufletul ca fiind vasul lui alchimic?

– Anna, de unde ţi-a mai venit  şi gândul ăsta? Bineînţeles că da.

– Tu mă întrebi de unde mi-a venit gândul?

Victor mă priveşte şmechereşte pe sub coiful lui ascuţit şi îi simt în tot corpul fizic zâmbetul. Iar mă înveleşte apoi mă dezveleşte ca într-un joc infantil. Îmi place. Simt cum las tot mai mult la picioare haina grea a frământărilor şi tac ascuţit, parcă încercând să-l înţep un pic cu vârful sabiei mele de carton alb lucios. El râde şi îi simt întreaga bucurie a jocului adunată iar, într-o lacrimă din roua frumuseţii lui.

Totuşi vreau să îi pictez în cuvinte imaginea văzută, aproape palpată de ochii fizici, a evoluţiei mele de când am pornit călătoria alături de el, conştientă de existenţa lui.

Îl întreb mai departe…

– Victor, este bine să privesc toate acestea ca pe un tablou infinit în care eu descriu mereu spirale pe drumul dăruit de Domnul, de existenţă pentru a redeveni acel fluture de foc din inima soarelui pornit spre pământ pentru a-mi continua creşterea?

– Poţi, dacă asta îţi aduce un strop de linişte în plus, poţi. Dar nu o lua pe câmpii neumblate şi încearcă să-ţi păstrezi şi raţiunea intactă şi mai ales, să înţelegi pas cu pas totul aşa cum este firesc să fie şi este.

– Bine. Atunci hai să-ţi spun cum gândesc, apoi tu îmi vei dezamorsa rând pe rând greşelile. Sper să nu aduc supărare şi să dispari printre ceruri mai mult timp. Iar mă laşi fără aer în închisoarea asta în care mă tot zbat de zeci de ani.

Pentru că în subconştient adunăm toate cele trăite acum şi în toată viaţa fiinţei, şi pentru că subconştientul este forţa supremă a fiinţei, spun că acolo este laboratorul alchimic al spiritului, de fapt al tău, Victore. Mai departe, toate cele adunate de trup ca informaţie lunecă după analize îndelungate în suflet. Sufletul primeşte totul ca un vas alchimic extrem de cuminte, analizează toate cele prin care trece şi a trecut fiinţa, cerne, esenţializează totul pentru mai departe, inima să le cearnă şi ea la rându-i atent. Când comunicarea devine liberă cu adevărat şi vorbesc aici de comunicarea fiinţei de toate genurile, totul merge în al treilea ochi, mai departe coroana le primeşte deja esenţe pure cu oarecare rămăşiţă de lesturi. Bagheta magică îşi face simţită acţiunea în cea de a doua chakră superioară aflată în creştet, devenită funcţională numai când fiinţa umană acceptă călătoria spirituală cu deplinătatea ei, acceptând şi binele şi răul care decurge din ea pentru transformarea ei, pentru creşterea ei.

Am văzut acel labirint uriaş, subconştientul, dar n-am avut curaj să pătrund prea mult în el, chiar dacă ştiam că tu eşti mereu cu mine. Am mai văzut şi simţit acut în viaţa mea de acum câţiva ani, cum din el, la un moment dat, se ridicau multe din cele lăsate de mine să lunece mai repede sau mai încet, într-o disperată speranţă că mă protejez. Poate că nu a fost o greşeală atunci, totuşi acum nu mai pot accepta aceste gesturi ale mentalului meu. Simt că mă otrăvesc singură, că mă îmbolnăvesc. Prin ele adaug picături de superficialitate care mă aruncă înapoi cu un număr uriaş de trepte pe care poate că nici nu le-am atins, dar să fi pus vreodată toată talpa sufletului pe ele. Creşte frica de câte ori evit să văd toate acele – eu le spun pietre de moară – depuse pas cu pas în acel laborator, labirint uriaş. Totuşi vezi, dacă nu le-aş trece prin furcile caudine ale laboratorului tău, ar rămâne neşlefuite şi mult mai greu de înghiţit sau pur şi simplu de drămuit atunci când se ridică la suprafaţa gândirii, trăirilor, ca lava unui vulcan nicicând stins.

***

Nu ştiu ce simţeam atunci când eram mică şi era ziua mea de naştere, o parte importantă din mine nu se bucura de acea zi. Copilul era fericit de toate darurile primite, de atenţia primită, de strălucirea ochilor părinţilor, de căldura bunicii dinspre tată, dar ceva nu era acolo să întregească bucuria. Acum cred că pot spune că Victor pleca atunci în plimbările lui lungi printre ceea ce urma să fie viitorul meu şi toată această lipsă ridica în jurul meu ziduri de nestrăbătut. Alegeam să mă joc, să privesc frumuseţea părinţilor şi a fraţilor mei, să cânt alături de bunica, melodiile copilăriei, să mă bucur de toate aşa cum mă pricepeam. Ceva tot lipsea. Spiritul meu căuta şi căutarea lui îmi fura petele de culoare din armonia zilei de naştere.

Nu ştiu de ce făcea asta nici acum. Cumva îmi explic prin faptul că am fost cel de-al treilea copil, mezina, acel copil pe care ai mei n-ar fi vrut să-l aibă, dar l-au acceptat. Mă simţeam de atunci în plus şi spiritul meu voia să se elibereze, să nu mai ţină acest adevăr aflat şi de mental dintr-o discuţie surprinsă fără intenţie între mama şi tata.

***

Pe balustrada conceptelor clovnul din mine dansează. Vârful piramidei îl aşteaptă.

Odată cu el, inima mea pulsează întrebări. El, în vârful picioarelor, pulsează răspunsuri.

Să ajungem! Să ajungem în vârful răsturnării piramidei! strigă Victor.

Îl aud, tresar şi merg.

Aproape că nu-mi simt tălpile ci, numai vârful pământului în care percep acut cum mă transform în umbră, şi umbra în clovn, şi clovnul în acel punct, din vârful unei piramide răsturnată demult cu vârful spre jos, cuprinzând cu tandreţe între muchiile ei existenţa mea.

Îmi explodează timpul prezent în palmă privindu-l şi vreau să ridic ştacheta tot mai sus, dar simt că este o prostie care nu duce nicăieri, oricum spre înălţare nu. Victor mă priveşte mirat, crede că am înnebunit şi pleacă. Simt cum totul se închide cu un pocnet. Uşi peste uşi, ferestrele se suprapun, ameţesc, pic pe podeaua camerei în care de câte ori simt un val de cuvinte vibrând alerg şi scriu, scriu, scriu, până când simt că mă eliberez.

Acum nu mai pot şi nu mai simt decât că a mă târî este singura alegere posibilă. Unde eşti, Victore? Unde pleci lăsându-mă sufocată în întunericul prostiei mele?

Aştept să mă calmez după un plâns năucitor şi mă ridic dezorientată. Pornesc spre bucătărie, iau o lumânare, o aprind şi urmăresc dansul flăcării. Am auzit pocnete în lemnul mobilei din cameră şi ştiu că cei dragi, plecaţi la Domnul au sosit imediat ca să mă susţină sau să mă pocnească la rându-le pentru că recunosc, uneori sunt atât de nătângă încât stric tot ceea ce ridic cu greu în ani de zile.

Pe raft, o carte îmi face cu ochiul din filele ei. Întind mâna, cade, se deschide, o ridic, citesc paginile la care s-a deschis. Nu înţeleg absolut nimic. O închid dar uit să-mi retrag mâna din deschizătura ei. Simt durere şi atunci ştiu că nu am voie să nu citesc ceea ce există acolo în şi printre rândurile cărţii. Încep cu greu să mă adun. Citesc fiecare rând de mai multe ori. Mintea mi se limpezeşte. Îmi şterg lacrimile prosteşti de pe obraji şi continui. Da. Acum încep să văd şi ceea ce este lăsat anume pentru mine, să văd printre rânduri, ba chiar începe să crească o imagine…

Acum înţeleg ce era cu puntea aceea pe care piramida emoţiilor mele pământeşti stătea cu vârful bine înfipt. Mă centrez toată în acel punct şi atunci, sfera de deasupra piramidei începe rotirea-i lentă. Încă nu-i simt sensul rotirii. Continui să privesc imaginea. Cred că este spre stânga, apoi spre dreapta şi iar spre stânga. Da. Se pare că am dreptul la curăţare şi vindecare. Parţial bineînţeles din fiecare, pentru că aşa este firesc atâta vreme cât viaţa mea încă mai lungeşte pelteaua valorilor şi non valorilor propriei existenţe.

Mă întorc la lumânare. Nu închid cartea. Vreau să revin.

În dansul flăcării privind, surprind propriile-mi mişcări ondulatorii. Parcă îmi vine să dansez uşor la fel ca acea flacără uimitoare care-mi urmează vibraţia inimii. Pocnetele din mobilă încetează, în schimb, în acel întuneric luminat de flacără, simt cum mâna iubirii depline mă împresoară, inima devine parcă neîncăpătoare, ochii fizici îşi măresc acuitatea, aud greierele nopţii cum cântă neîncetat înainte ca sunetul real să ajungă să încânte timpanele-mi obosite. Din acea clipă mă eliberez de mine însămi şi mă iau singură în braţele gândurilor curate, curăţându-mi aripile în vâltoarea cascadei bucuriei de a fi.

Mulţumesc Victor că ai plecat, apoi te-ai întors cu bucuria în pumni, dăruindu-mi-o alături de zâmbetul tău din lacrimile de rouă ale tatălui care concepe jocul copiilor fără copilărie.

Ţi-ai uitat nasul de clovn, Victore, sub coarda pe care tocmai păşeam căutându-te.

Complexitatea Graalului, strigătul pietrei lunii, surâsul lemnului de mesteacănviaţă şi moarte într-un pocal plin cu geometriile aerului dinainte de lumiexistenţă

Pe turlele unei cetăţi dansezi, Victore. Te văd şi parcă aş începe şi eu acelaşi dans. Iar te-ai ascuns undeva în adâncuri şi uite că vreau să-ţi vorbesc. Hai, lasă joaca de-a pititul! Hai să vorbim să ne privim să-mi arunci inele de foc sau de ape limpezi. Le voi prinde una câte una apoi voi scrie iar un şirag de cuvinte din care numai tu mai înţelegi câte ceva.

Au mai trecut câteva zile de când nu am mai aşternut ceea ce faci, ceea ce învârţi pe coiful tău ascuţit. Mi-ai lipsit.

 – Femeie, lasă-mă să termin dansul. Ştiu că îţi face bine să prinzi ritmul meu. După toate câte s-au întâmplat, relaxează-te.

Te văd, Victore, cum alergi de colo căutându-mi odihna dar uite că şi eu am uitat de ea de când… Da, de când mama „şi-a făcut de cap” şi a vrut să plece grăbită nu mai reuşesc să mă adun să aştern…

***

Deschid filă cu filă cartea în care nu văd nimic.

Văd totul dincolo de cuvintele așternute cu migală de alt suflet de alt spirit încins aflat pe drumul colbuit al emoțiilor lui intens rânduite de mâna Domnului. Somnoroasă, scot cleștii din fiecare nod de timp chiar dacă știu că el nu există mi-l las reper între a fi și a pleca veșniciei rug, apoi întorc privirea către mine și-mi ard una câte una aripile false. Am ridicat pontoane de iluzii iar peștii zburători le traversează atent lăsând metafora esenței lor pe fiecare dală din pietrele alcătuite din cuvinte trăite sau nu.

Mă redescopăr fir cu fir, algă a unui prezent în care nu dorm, doar mă trezesc continuu, prinvindu-mă cum agit steaguri mici pe care, cineva a scris ilizibil toate poemele, toată proza pe care încerc să o aștern poetic, sau nu, pe filele mersului înainte.

Victor mă așteaptă mereu între nadir și zenit râzând sub coiful lui ascuțit. Pare că tot ceea ce gesticulez cu brațele, cu întregul corp fizic seamănă cu mișcările păpușii din lemn pe care el cu atenție o dezmembrează uneori în fața mea ca să-mi arate mecanismele propriei gândiri. Eronată sau nu se amestecă toate într-un lanț infinit de finit și când reușesc să conștientizez totul mă umflă râsul plânsul și pe mine.

Victor acum nu râde. Se gândește cum ar fi fost viața noastră dacă firele fragede de viață ar fi continuat să crească. Îi este dor de ei, de puii lui care au plecat grăbiți înapoi, la locul acela râvnit de mulți, la stânga Tatălui. Victor știe că ei au venit doar să-l trezească, să-l mângâie fără brațe apoi să-i scuture și ultimul fir de romantsim absurd, abstract, inventat, reinventat, ca apoi să-l lase singur să cearnă alături de mine totul, să ordoneze toate erorile ca pe o armată nedisciplinată și să continuie o luptă imaginară cu sinele.

– Aruncă-mi un cerc, Victor! Îi strig eu înainte să ajung la capătul pontonului de gânduri.

El îmi aruncă o sferă de lumină pe care cu greu reușesc să o cuprind acum, când în mine frica de singurătate renaște din adâncuri copleșindu-i bucuria de a fi.

– Puteai să mă ierți azi. Tocmai azi ți-ai găsit să fii iar aspru cu mine!

– Ce știi tu ce-i aceea iertare, Anna?

– Păi nu știu decât că dacă voi ajunge vreodată să iert, voi resimți totul ca pe un duș binefăcător de energie interioară. Exterior nu știu ce va fi. Probabil că totul va veni deodată ca o velință căzută din ceruri risipind în mine liniștea și bucuria eliberării. Cu alte cuvinte, nu mă aștept ca în viață fiind să pot ierta. Este o lecție uriașă și densă. Îi aud pe toți spunând ce este iertarea. Totuși simt că dincolo de limitele cuvântului iertare, a verbului ”a ierta”, stă ceva mult mai puternic decât toate trăirile omenești la un loc. Mă copleșește gândul la iertare. Și când simt asta, prin fața ochilor mei trec toate ființele pe care le-am iubit și cărora le-am greșit într-un fel sau altul, iar ele au tăcut și m-au mângâiat cu privirea, apoi au plecat lăsându-mă aparent singură. Totuși de câte ori îmi este greu interior/exterior, le simt prezența, le simt brațele blânde în jurul meu, le simt palmele pe umeri și parcă totul devine brusc mai ușor. E ca un flash de bine revărsat mereu asupra mea, pe care înainte îl respingeam, speriată fiind de ceea ce declanșa în mine. Acum și mental las totul să curgă prin mine, pentru că simt cum mintea se limpezește, sufletul își așterne culcuș în inima pământului care sunt și rațiunea prinde coordonatele corecte ale drumului din acel moment.

– Lasă teoriile, Anna. Tu spune-mi câteva din poveștile pe care le-ai trăit și chiar dacă le știu, am răbdarea să le revăd, să le analizăm împreună.

– Bine Victor. Uite că te ascult și le spun. Îți aduci aminte când am vrut să fixez bradul de Crăciun la mama? Eram prinsă în o mie de treburi și obosisem deja. Mă concentram greu, a sunat acel prieten să ne vedem că avea să-mi dea ceva important. Am dat să plec, pentru că nu îmi ieșea treaba cu fixatul nici după o oră de chin cu suportul acela defect. Am ajuns în holul părinților mei, aproape de ușă și am simțit două brațe puternice, pe umeri așternute. Glasul lui tata s-a auzit foarte puternic și mi-a spus: Ani, nu pleci! Ani, îl faci acum! Acum! Și m-a împins ușor către sufragerie, după ce i-am răspuns cu glas tare: Da, tata, îl fac acum. Era în primul an după plecarea dumnealui la Domnul. M-am întors la suport, l-am luat calmă și tot ceea ce nu reușisem să fac într-o oră, am făcut în zece minute. Din clipa în care am simțit brațele lui tata pe umeri, parcă toată oboseala s-a adunat într-un punct din creier, apoi a dispărut fără urmă, lăsând loc unei clarități ciudat de intense în gândire. Parcă vedeam fiecare mișcare pe care trebuia să o fac, o ordine a fiecărei mișcări. Am urmat totul fără să mă bâlbâi, am făcut ordine cu mișcări aparent calculate și am plecat la întâlnire. Acum aștept să-mi spui și mie ce a fost acea încercare/soluționare…

***

– Ce faci aici, femeie? întreabă Victor privindu-mi ironic picioarele goale.

– Muşc iarba cu tălpile, ca să-i surprind metaforele cum fură din esenţele iubirii.

– Tu chiar crezi că chakra inimii este verde smaragd!

– Nu. Am imaginatie mult mai bogată decât ceea ce se impune vederii, de către cei ce şi-au aşternut propria viziune în filele pe care le folosesc drept îndrumători în propriile-mi experienţe. De exemplu, flacăra care arde energiile toxice, cea pe care o vizualizez permanent în dreapta mea în timpul unui tratament,  atunci când curăţ corpul fizic şi energetic al cuiva, este la exterior albă şi în interior verde smaragd sau verde intens, verde pădure şi îşi schimbă nuanţa pe măsură ce curge acea curăţare, măturare până la negru, pentru ca apoi să devină tot mai galbenă, aproape albă şi spre sfârşitul acţiunii mele ajunge până la culoarea aurului vechi. Poate că este propria mea vizualizare, poate că mă apropii ceva mai mult de soare, apoi de esenţa curăţeniei fiinţei, curăţenie pe care nu eu o numesc, ci acea credinţă profundă cu care m-am născut, Duhul Sfânt care se manifestă în fiecare dintre noi, pe măsură ce corpul fizic devine tot mai curat.

Este ceea ce văd pe tot parcursul acelei acţiuni. Uneori mă umplu de o teamă care se destramă pe măsură ce înaintez în curăţire. Ştiu că nu eu sunt cea care determină vindecarea acelei fiinţe, dar simt o bucurie nemărginită când, comunicând direct cu acea persoană prin rostiri, sau cuvinte aşternute, simt calmul şi bucuria ei că se eliberează de o parte din blocajele sale interioare. Mult din vindecare ţine de ea, de voinţa acelei fiinţe şi, în clipa în care simt clar că „biletul de voie” de la Domnul şi-a încheiat „valabilitatea”, încetez orice acţiune. Din acea clipă, totul depinde de acţiunile acelei fiinţe asupra căreia am acţionat.

Ştii, Victor, îmi place să respect regulile, sau legile nescrise ale acestui sistem de acţiuni, pentru că altfel, eu sunt cea care se îmbolnăveşte, care-şi determină singură blocaje grele interioare. Sunt ca o pedeapsă a încălcării unui teritoriu străin. Şi toată acea bucurie nu rămâne decât să se disipe şi în locul ei apare durerea fizică, sufletească, dezechilibrul interior care nu duce către nimic bun pentru fiinţa mea.

Am simţit de multe ori energia… cum o numesc eu, a cancerului. Este de culoare kaki, densă, vâscoasă şi parcă atunci când mă spăl pe mâini cu sare grunjoasă, neiodată, se desprinde greu de mâinile mele. Dacă nu-mi fac autoprotecţie puternică rostind de mai multe ori Tatăl Nostru şi rostind Numele Tău, Doamne!, mai târziu un pic încep dureri în tot corpul, mai ales în încheieturi.

Dar cu toate aceste riscuri asumate îmi place să trăiesc acea bucurie de care spuneam. Pentru că este bucurie autentică, nu simplă fericire de moment construită din iluzii ca o peltea permanentă.

Îţi voi povesti câteva din experienţele mele pe care nu le-am spus decât maestrului meu şi prietenelor foarte foarte apropiate. Chiar sunt curioasă ce-mi vei spune.

– Hai! Am răbdare. Spune, Anna.

***

Victore, pe unde umbli?

Anna, stai că vin acum de pe gardurile bisericilor am adunat verdele sufletelor mirenilor, să-i pot asculta mai bine cum ruga şi-o lasă pe altare de lemn şi frunze ruginite la începutul unei toamne bezmetice în care văd că tu te rătăceşti, iar eu simt nevoia să fac prostii. Mă distrez…

***

Ce mai faci, Victore? Uite că au trecut zile bune şi noi nu am mai conversat. Ştiu că ai avut grijă de mine acolo unde eşti, pentru că ai resimţit puternic frica aceea cumplită care m-a dominat. Acum s-a mai stins puţin şi simt că pot relua dialogul cu tine, puţin mai palpabil, ba chiar pot înşirui cauzele multiple ale fricii.

Uneori simt că e nevoie să mă strâng iar pe podea să-mi îmbrăţişez trupul cu braţele şi să plâng ca un copil minute în şir până când, mintea îşi adună reflecţiile de prin toţi coclaurii pe unde şi le-a ascuns.

O cauză şi cea mai acută este determinată de plecarea mamei. Firească derulare a vieţii, dar atât de greu de suportat în inimă. Raţiunea spune că da, inima urlă că nu poate accepta. Cumva s-a echilibrat balanţa pe moment şi văd că e linişte pe podul dintre minte şi inimă. Au făcut pace individele mele.

Vestea de ieri seară mi-a dat parcă un şut revigorant în dos şi pot merge mai departe trăgând în piept şi aer fără geometriile halucinante pe care le avea până mai ieri. Parcă şi mama s-a ridicat, are glasul mai puternic, mai plin. Of! Doamne ajută să se prelungească binele, că de rău mi s-a umplut amfora şi a crăpat. O s-o lipesc eu cu scrisul, cu dialogurile cu tine, cu muzică şi cu natura asta capricioasă a fiinţei pe care nu mai ştiu cum să o susţin să nu cadă cu tălpile spre cer arătându-i lui, cerului cât a mers, cât a stagnat. Râd pentru că mă şi văd ca pe un tir răsturnat pe şosea, dând din roţi în neştire, iar pe tine încercând să mă ridici cu tot felul de pârghii complicate ale sufletului, ca apoi să le foloseşti pe cele ascuţite, adică pe ale tale.

Mulţi spun că spiritul este ascuţit. Adică tu eşti vârful de lance al trăirilor acumulate şi acidul vieţii. Fără tine cred că aş fi mers înapoi până ameţeam, sau chiar muream pe interior, devenind un robot şi atât. Oare aşa ajung oamenii la care mă uit ca la nişte păpuşi din metal umblătoare, neunse demult?

– Anna, hai să adunăm frunzele toamnei, să le aşternem ca într-un cuib şi apoi să le privim atent nuanţele. Vom fi păsări care tocmai toamna îşi aştern cuibul între ramurile căutărilor, ale copacului vieţii. Noi putem călători, dar vrem să rămânem mereu în acelaşi spaţiu pe care nu l-am studiat îndeajuns. Acolo vom găsi multe, multe răspunsuri.

Te-ai întrebat dacă unei frunze îi este frică să cadă din copac? Ai ascultat vreodată cântecul ei când îşi schimbă culorile din nervurile atât de fragede? La fel e nevoie să răbdare să-ţi asculţi fiecare celulă a corpului, fiecare fir din fiinţa ta şi să dialoghezi încet cu ea, rostind fiecare cuvânt cu mare atenţie, pentru că acolo, în fiecare literă rostită sunt şi răspunsurile, pentru că acolo, în fiecare mugur de literă stă Domnul tăcut şi te aşteaptă să-i cunoşti fiecare fragment de infinit, mereu altul, mereu împlinind spirala valorilor fiecărei fiinţe în parte. Spune Tatăl Nostru de câte ori îţi este frică, voi fi aproape îngânând ruga ta şi colorând iar şi iar fiecare frunză a gândului tău ca un arici format în starea de frică.

Numai aşa te poţi cunoaşte, Anna. Cunoscându-l pe Domnul tot mai bine, atât cât îţi este dat. Nu ştiu de ce oamenii pun bariere peste bariere faţă de El când sunt îndureraţi, speriaţi, amplificând acea stare rea, în loc să-şi deschidă inima şi să primească urieşeasca protecţie a Iubirii Lui, privindu-i ochii aceia ai infinitului albastru, ai seninului, ai liniştii interioare a întregului pământ, a întregului Univers. Încearcă să faci asta de fiecare dată când adrenalina îşi potoleşte prima alergare vitejească prin trupul tău, când abia răsari iar de după cortina nebuniei din timpul şocului. Voi fi acolo să-ţi cuprind palmele. Mă vei simţi ca pe o căldură răcoroasă în inimă şi toate culorile fricii vor deveni culorile toamnei. Haide! Toamna te-ai născut şi dacă toamna ar fi fost anotimpul tristeţii, tu nu ieşeai atât de optimistă deşi te-au lovit buchete de fulgere în plină furie întreaga viaţă.

Mulţumesc, Victore! Voi merge printre frunze să le culeg frumuseţea. Ştiu că-mi vei împinge privirile spre cele pe care le vrei a-mi fi pace, armonie chiar pentru acea clipă în care acţionez, activez bucuriei darul.

Încep să înţeleg de ce aparent mă laşi singură când mi-e greu. Te chem mereu în clipele acelea de groază, dar ştiu că eşti pe-aproape. Casa şi gazda ta vrei să fie curate dar, mai ales echilibrate, cu o fundaţie solidă şi zidurile de gânduri într-o compoziţie anume aleasă de tine mereu, întru Voia Lui…

Anne Marie Bejliu

Posted ianuarie 1, 2022 by annemariebejliu in Uncategorized

Tagged with , ,

Poezii iulie-august-septembrie 2021   Leave a comment

1.

Roata amestecă în rotația ei toate principiile

și atunci,

o nebunie controlată mă cuprinde

încercând să le adun

undeva, adânc,

în sacul deja plin al încercărilor

Mut una câte una, ca în jocul de șah

și rămâne o întrebare cumva logică:

mai există măcar un cal

să tragă de carul încercărilor

fără ca așchiile durerii să mă cuprindă

pentru a-mi deforma în fiecare secundă

mișcarea?

Roata amestecă neîncetat verbele

și mintea mea le sterilizează cu grijă,

pentru a nu se infecta

de prea știutul microb al

nebuniei controlate

Virușii tropăie tomnatici

prin gândurile mele

Sunt acum la un pas să sar

peste mine însămi

ca un cal amețit de oboseala cotidianului

care

seamănă cu o arenă în prăbușire

Păstrez circuitul neatins

Asta, cel puțin îmi promit și, de multe ori,

reușesc

chiar dacă, de undeva de sus,

așchiile mă ating în zborul lor haotic

devenind cruci și iar cruci

întâlnind în aer

un vis rămas rebel

printre efectele depresiei cronice

Ieri am căzut pe treptele bisericii din cartier.

Mi s-au tăiat picioarele.

Nu m-am gândit la durerea din genunchiului drept,

m-am gândit ce anume am greșit

de am căzut tocmai acolo

Apoi, liniștindu-mă,

m-am gândit că e bine că am căzut

tocmai la biserică

Domnul m-a mângâiat pe creștet tăcut

apoi,

am văzut că undeva, mai sus, pe trepte,

era Părintele

Am cumpărat ce-mi trebuia de la pangar,

m-am închinat și am plecat spre casă

Dispăruse orice durere. Și frica.

24 septembrie 2021

2.

Hmm!

Sunt o prelungă pregătire

pentru naștere

Port. Port trei nume mari, puternice

și totuși

viața,

viața mea a căzut din pom

odată cu literele lor,

ale celor trei nume mari,

puternice.

Victorie!

Îmi spune poate cel dintâi nume

care-mi dă o speranță că…

se va schimba ceva

la un moment dat

și voi putea

pleca

liniștită

din cerc

Și uite că,

uite că sfera înghite la nesfârșit cercul

și eu

mă tot plimb

când la pas, când la trap,

pe circumferința aceluiași cerc

privindu-mi orbirile,

spre libertate

Rămânând cu tărie aceeași

prelungă pregătire pentru naștere

și ieri, și azi,

și undeva rătăcind în trecut,

căutându-te, tată,

pentru a-mi săruta chipul în cruce

și acum, și mâine, și…

9 septembrie 2021

3.

Orb călător

prin odăile inimii

urmez calea omului

ascultându-Ți Glasul

rugându-mă neîncetat Ție

să nu mă rătăcesc prin porii pielii

protejând metafora cărnii

cu sufletul rătăcitor

printre încercări neasumate

sau poate asumate mental

poate superficial

Oricum,

Te rog, Doamne,

nu lăsa rătăcirea

să-mi cuprindă ființa

printre neputințele omului

Amin

4 septembrie 2021

4.

Viața e cuvântul

din inima unui vulture

care

într-o zi oarecare

s-a trezit a fi

șarpe

Râde șarpele de zbor

așa cum mândru este omul

când profită de munca

altor oameni

și

taie panglici bizare

pentru a inaugura vechiul

într-o lume a minciunilor turnate

într-un proces complex

al respirației

Așterne-mi, Pământ, ochii

în fața unui brad bătrân

până când

răsucind prin suflet luminile crengilor lui

luminile îmi vor desluși Chipul Lui care

mă va purta simplu către munte

Acolo sufletul se va elibera de căldura orașului

lăsând trupul liniștit

pentru o nouă așchie a crucii pe care

o port ca viață

acum

mereu acum

într-un timp al unui perpetuu prezent

trecător și el

printre alte cruci în deplină mișcare

spre absolut

profil al unui pas

surprins de mâna unui pictor orb

august 2021

5.

Ca un labirint

propriile gesturi ne închid sau deschid

centrul de atac al exteriorului interior

în care ne strângem oasele

înainte de ploi

în metafore absurde

dureroase mișcări ale prezentului

Fără de trecut gestul

devine simplă inversiune a propriilor simțiri

pe care

le împrăștiem ca un cumul de virusuri

printre cruci umblătoare

Sigur că

pentru a nu ucide

vaccinăm totul cu câte un verb

eliberat de prostia omenească uneori,

alteori scufundat în vasul infinit

pare un colț de pâine mucegăită

pe care

îl mirosim cu nesaț

nescăpând nicicând de lanțurile genetice

fumând adverbe

greșit aplicate în frazele timpului prezent

împănat cu ”ca și”, cu ”firesc și normal”

ca niște șuruburi prost fixate

într-o dublă sau poli- fractură cumplită

a limbii române

6.

Dansează timpul pe o foaie de hârtie

un ekg cu vârfuri ascendente și altele descendente

rotunjimi ciudate salturi spre sus, spre jos

o viață cât un ekg frumos,

o viață cât o gleznă fracturată prin munți

chirurgie pe o inimă deja obosită

și cupa umplută cu veninul clipelor în care

tremură fila de gânduri pe masa judecății absolute

nu știu ce mai pot alege din viață

o las să curgă prin mine pe lângă mine

ca o viitură care aduce lemne multe

pentru un foc de tabără pe care-l tot înalț

uneori necontrolat

pentru a mă păcăli

cu fericirea de plastic a umanului

ce ritm ciudat au prins toate clipele vieții

ekgul frumos le desenează întruna

pe coala mereu foșnitoare a unei demnități închipuite

7.

liberă să dispar

mă învelesc în haina umilinţei apoi

încerc să uit că pot gândi

animal de casă răsucit între yin şi yang

terfelit în balta unui omega fără final

las totul deoparte

privesc soarele pe care

fratele meu îl certa aprig în spital

că-l încinge

şi-l anunţ că încă exist

canicula reîncepe de mâine

apoi totul se stinge într-un pahar cu gheaţă

beau acel cocktail până adorm între mine şi sine

ca o lună plină înţepată de un spirit nebun

după libertatea de a nu mai fi cumulul de limite în care

mă agit printre gesturi inutile

iulie 2021

1.

Roata amestecă în rotația ei toate principiile

și atunci,

o nebunie controlată mă cuprinde

încercând să le adun

undeva, adânc,

în sacul deja plin al încercărilor

Mut una câte una, ca în jocul de șah

și rămâne o întrebare cumva logică:

mai există măcar un cal

să tragă de carul încercărilor

fără ca așchiile durerii să mă cuprindă

pentru a-mi deforma în fiecare secundă

mișcarea?

Roata amestecă neîncetat verbele

și mintea mea le sterilizează cu grijă,

pentru a nu se infecta

de prea știutul microb al

nebuniei controlate

Virușii tropăie tomnatici

prin gândurile mele

Sunt acum la un pas să sar

peste mine însămi

ca un cal amețit de oboseala cotidianului

care

seamănă cu o arenă în prăbușire

Păstrez circuitul neatins

Asta, cel puțin îmi promit și, de multe ori,

reușesc

chiar dacă, de undeva de sus,

așchiile mă ating în zborul lor haotic

devenind cruci și iar cruci

întâlnind în aer

un vis rămas rebel

printre efectele depresiei cronice

Ieri am căzut pe treptele bisericii din cartier.

Mi s-au tăiat picioarele.

Nu m-am gândit la durerea din genunchiului drept,

m-am gândit ce anume am greșit

de am căzut tocmai acolo

Apoi, liniștindu-mă,

m-am gândit că e bine că am căzut

tocmai la biserică

Domnul m-a mângâiat pe creștet tăcut

apoi,

am văzut că undeva, mai sus, pe trepte,

era Părintele

Am cumpărat ce-mi trebuia de la pangar,

m-am închinat și am plecat spre casă

Dispăruse orice durere. Și frica.

24 septembrie 2021

2.

Hmm!

Sunt o prelungă pregătire

pentru naștere

Port. Port trei nume mari, puternice

și totuși

viața,

viața mea a căzut din pom

odată cu literele lor,

ale celor trei nume mari,

puternice.

Victorie!

Îmi spune poate cel dintâi nume

care-mi dă o speranță că…

se va schimba ceva

la un moment dat

și voi putea

pleca

liniștită

din cerc

Și uite că,

uite că sfera înghite la nesfârșit cercul

și eu

mă tot plimb

când la pas, când la trap,

pe circumferința aceluiași cerc

privindu-mi orbirile,

spre libertate

Rămânând cu tărie aceeași

prelungă pregătire pentru naștere

și ieri, și azi,

și undeva rătăcind în trecut,

căutându-te, tată,

pentru a-mi săruta chipul în cruce

și acum, și mâine, și…

9 septembrie 2021

3.

Orb călător

prin odăile inimii

urmez calea omului

ascultându-Ți Glasul

rugându-mă neîncetat Ție

să nu mă rătăcesc prin porii pielii

protejând metafora cărnii

cu sufletul rătăcitor

printre încercări neasumate

sau poate asumate mental

poate superficial

Oricum,

Te rog, Doamne,

nu lăsa rătăcirea

să-mi cuprindă ființa

printre neputințele omului

Amin

4 septembrie 2021

4.

Viața e cuvântul

din inima unui vulture

care

într-o zi oarecare

s-a trezit a fi

șarpe

Râde șarpele de zbor

așa cum mândru este omul

când profită de munca

altor oameni

și

taie panglici bizare

pentru a inaugura vechiul

într-o lume a minciunilor turnate

într-un proces complex

al respirației

Așterne-mi, Pământ, ochii

în fața unui brad bătrân

până când

răsucind prin suflet luminile crengilor lui

luminile îmi vor desluși Chipul Lui care

mă va purta simplu către munte

Acolo sufletul se va elibera de căldura orașului

lăsând trupul liniștit

pentru o nouă așchie a crucii pe care

o port ca viață

acum

mereu acum

într-un timp al unui perpetuu prezent

trecător și el

printre alte cruci în deplină mișcare

spre absolut

profil al unui pas

surprins de mâna unui pictor orb

august 2021

5.

Ca un labirint

propriile gesturi ne închid sau deschid

centrul de atac al exteriorului interior

în care ne strângem oasele

înainte de ploi

în metafore absurde

dureroase mișcări ale prezentului

Fără de trecut gestul

devine simplă inversiune a propriilor simțiri

pe care

le împrăștiem ca un cumul de virusuri

printre cruci umblătoare

Sigur că

pentru a nu ucide

vaccinăm totul cu câte un verb

eliberat de prostia omenească uneori,

alteori scufundat în vasul infinit

pare un colț de pâine mucegăită

pe care

îl mirosim cu nesaț

nescăpând nicicând de lanțurile genetice

fumând adverbe

greșit aplicate în frazele timpului prezent

împănat cu ”ca și”, cu ”firesc și normal”

ca niște șuruburi prost fixate

într-o dublă sau poli- fractură cumplită

a limbii române

6.

Dansează timpul pe o foaie de hârtie

un ekg cu vârfuri ascendente și altele descendente

rotunjimi ciudate salturi spre sus, spre jos

o viață cât un ekg frumos,

o viață cât o gleznă fracturată prin munți

chirurgie pe o inimă deja obosită

și cupa umplută cu veninul clipelor în care

tremură fila de gânduri pe masa judecății absolute

nu știu ce mai pot alege din viață

o las să curgă prin mine pe lângă mine

ca o viitură care aduce lemne multe

pentru un foc de tabără pe care-l tot înalț

uneori necontrolat

pentru a mă păcăli

cu fericirea de plastic a umanului

ce ritm ciudat au prins toate clipele vieții

ekgul frumos le desenează întruna

pe coala mereu foșnitoare a unei demnități închipuite

7.

liberă să dispar

mă învelesc în haina umilinţei apoi

încerc să uit că pot gândi

animal de casă răsucit între yin şi yang

terfelit în balta unui omega fără final

las totul deoparte

privesc soarele pe care

fratele meu îl certa aprig în spital

că-l încinge

şi-l anunţ că încă exist

canicula reîncepe de mâine

apoi totul se stinge într-un pahar cu gheaţă

beau acel cocktail până adorm între mine şi sine

ca o lună plină înţepată de un spirit nebun

după libertatea de a nu mai fi cumulul de limite în care

mă agit printre gesturi inutile

iulie 2021

Posted ianuarie 1, 2022 by annemariebejliu in Uncategorized

Tagged with ,

sare un nod   Leave a comment

leagă-mi de gând ceainicul
în el domneşte un ghem de idei
ştiu că vei râde 
în nodurile poveştii pescăruşule

uite cum de câte ori înghit calm 
sare un nod la mine şi-mi cere să-l desfac
să-i aflu codurile. înşiruie apoi veştile 
iar eu cu răbdare le privesc 
le număr capetele ivorii 
şi îngheţ în plâns

aş fi vrut sau încă vreau…

de ce să simt 
trăiesc prezentul mai rapid 
decât lentoarea fugii tigrului spre liziera pădurii
când Pi încă îşi trage sufletul 
în nisipul aproape primitor

dar acolo este altceva

e finalul unei poveşti în care inima bate 
ca un clopot scufundat în adâncurile cuvintelor 
uitate nerostite

ce să fac pescăruşule cu buburuza
care m-a vizitat în seara asta 
şi se plimbă în neştire pe marginea tastaturii
nici bătăile repezi nu o sperie

eşti tu înainte de somn 
sau este zborul tău amânat pentru mâine
nu ştiu cum să descifrez 

buburuza aurie vrea să-mi spună ceva urgent 
agită de zor picioarele fragile

te părăsesc pescăruşule acum
noapte blândă să ai şi mâine zbor înalt 
prin bucurie fruntea inima 
dorurile toate să le plimbi uşor

leagă-mi de gând o păpădie
o va imita. va deveni mai uşor
până mâine cel de azi

Anne Marie Bejliu
00:10

Posted iunie 24, 2014 by annemariebejliu in Uncategorized

restul e tăcere   Leave a comment

cu inima-n cub şi sufletu-n sferă 
pe marginea timpului 
răsucesc porii pielii într-un cuvânt 
pe care nimeni nu ştie a-l rosti cu inima curată

îl gândesc privind cerul 
apoi centrul de foc al furtunilor interioare

mă doare un punct 
nu-l aleg niciodată 
el mă alege 

mă aruncă departe de el 
transformându-mă într-un yo-yo 
din carne oase articulaţii ruginite

ca un meşter priceput mă repară de fiecare dată

semnul binelui arcuieşte încercările 
până la ki-ai-ul fiinţei 
ca un premergător al rostirii învingătorului iluzoriu 
al unui fragment de rău închipuit şi el 

pe marginea timpului 
cântecul rămâne să numere 
urmele adânc presărate pe ţărmurile devenite 
bucurie a mării

implozie în cub explozie în sferă 
restul e tăcere…

Anne Marie Bejliu, 23 iunie 2014

Posted iunie 24, 2014 by annemariebejliu in Uncategorized

când acel tu   Leave a comment

gustul sălciu al cuvintelor 
închide între metereze 
limbile de pământ ale timpului

acum sunt acum eşti 
pe aripa deschisă când 

nu mai eşti tu nu mai sunt eu
suntem respirăm sau uităm 
gestul răsfirat printre priviri

ca într-un film mereu în rulare
curg înfloriri vestejiri 
ale naturii somnoroase 
ale naturii vii ale naturii moarte 
aşternută pe pânzele propriilor gânduri

uite zborul vulturului 
pictat în picături de viaţă 
pe turlele cuvintelor 

poemele le scutură cireşul
le gustă lunecarea 
odată cu florile alb-rozii ale primăverii lui

îmi place tăcerea dintre noi
o invăţ respirând calm 
de fiecare dată când trupul 
freamătă în ecouri inelare 
din ce în ce mai adânci 

cere cere mereu aproape zgomotos 
prezenţa şiragurilor de litere de sensuri 

şi atunci întreb ca un copil 
cu degetul îndreptat spre răspuns 
unde eşti 

şi când acel tu 
pe care inima-l cere neîntrerupt
se va materializa iubire 
în privirile nesăbuiţilor ochi în care 
irişii colorează neîncetat umbrele

Anne Marie Bejliu, 23 iunie 2014

Posted iunie 24, 2014 by annemariebejliu in Uncategorized

seară de seară   Leave a comment

mă dezgrop iubire 
din memoria fiecărei inimi 
care a trecut printre polii inimii 
încercând să mă iubească

fragment cu fragment mă regăsesc 
şi rănesc singură 
mişcând disproporţionat poveştile

vreau să pot reînvia fiecare sferă 
în care zace moartă fărâma din mine care
îmi poate fi leac întoarcerilor greşelilor 
întunecărilor repetate 
uneori voite alteori nevoite 

sarabanda degetelor o ascult 
ca pe o simfonie ciudată 
a unei maşini de scris 
pe care dansează un greier nebun

actorul principal al circului sunt eu

las cu graţie arcurile tastelor 
să se odihnească

renaşte sarabanda în care 
îmi iau seară de seară rolul în serios

până când vine vremea 
lui „noapte bună”

Anne Marie Bejliu, 23 iunie 2014

Posted iunie 24, 2014 by annemariebejliu in Uncategorized

potrivire   Leave a comment

într-un gol de umbre – toate acum ţopăie în jurul meu şi îmi strigă verzi şi uscate –
încet încet reduc totul la cuvântul scris.
ridic din praf memoria frumuseţii şi mă las purtată de vers deasupra tuturor negurilor.
îmi strig în fiecare dimineaţă că viaţa este o problemă de geometrie a aerului respirat expirat în fraze prelungi apoi lăsat să-şi facă de cap cu încercările prin care trec şi pe care nici o clipă nu le las să mă sufoce.
unica şansă pe un teren de golf plutitor este să fii gaura în care sare mingea.
spuneam într-o zi că mă văd şi chiar m-am văzut ca pe o piesă de puzzle în propriul pumn drept.
mă arunc dintr-un pumn în altul privind jocul imens de puzzelsuri care-şi schimbă de la o clipă la alta imaginile.
potrivirea întreagă a piesei e dificilă. uneori cu dalta gândului îmi rotunjesc marginile alteori le ascut. de multe ori eroarea îmi aduce plecări şi Doamne câte plecări se înşiruie de-a lungul marginilor imaginilor.
în centrul fiecărei imagini este un punct. şi el îşi schimbă culoarea. înainte măsuram şansele de a-l surprinde în mişcare pentru o potrivire cât mai blândă. acum nu mai măsor. las să curgă totul aşa cum vrea Domnul, cum îmi este dat.
vorbeam cu o prietenă aseară despre imaginea cu piesa de puzzle din pumn. o clipă am închis ochii în timp ce vorbeam. îi ascultam vocea caldă şi derulam infinite imagini în faţa ochilor. în nebunia aceea a derulării lor am privit atent o floare de lotus. centrul ei este o candelă veşnic arzândă. acolo am reuşit o fracţiune de privire să-mi potrivesc piesa. a sărit odată cu ridicarea pleoapelor obosite. o caut şi acum. s-a pierdut în haosul întâmplărilor încercări. doare şi arde. aud hohotul cerului deasupra şi în sufletul hămesit de linişte.

într-un gol de umbre care-mi strigă verzi şi uscate păstrez imaginea centrului lotusului arzând de la înflorire până când ochii mei îi pierd imaginea şi o lasă să-mi îmbrace interiorul cu lumină.
Doamne, unde este piesa de puzzle. 
nu mai contează imaginea în care o voi potrivi pentru fracţiunea de timp al bucuriei. numai să o regăsesc pentru a-mi continua jocul…

31 ianuarie 2014

Imagine

Posted ianuarie 31, 2014 by annemariebejliu in Uncategorized

Fărâme de paşi (fragment)   Leave a comment

Cubul se rostogoleşte între liniile de foc ale gândului.
În fiecare dimineaţă îl privesc şi îi adaug vârful.
Cu degetele îngheţate ating candela mereu aprinsă, în memoria timpului netrăit al florilor de trandafir şi iris în care unica vină a fost că s-au născut în mocirla uitării omeniei de către omul caracatiţă, omul hidră, omul tunel în care fiara atrage minţile ameţite de otrava dulce acrişoară a fericirii puterii într-o fracţiune de timp limitat de umbre.
Privesc acel cub neîncetat. Întregi fragmente de timp devin oglindă, în altele devine piramidă de lumină – văpaia florilor gândului şi a florii inimii veşnic deschisă bucuriei de a fi.
Uneori fiinţa îmi cere să plec, să aleg câmpul odată apărut în calea mea, între un cer nefiresc de senin şi pământul ierburilor nenăscute.
Iarba pridvoarelor de tihnă îmi lasă tălpile să se odihnească, le învelesc în stihurile necunoscutului mângâietor şi alinarea nu întârzie să apară.
Mă întorc spre tunelul din cochilia melcului în care în visele de târâre mă întrupez pentru a-i învăţa tainele supravieţuirii. Râd şi plâng acolo până când, în spatele spiralelor se aude trenul vieţii, în clocotul roţilor pe şinele din metalul modelat de umbre.
Mă ajunge roata gândului şi cobor cochilia în care mă retrag. Strâng corniţele translucide, pentru a nu mai simţi atingerea geometriei aerului plin de vicii, de patimi, de dorinţe nicicând saturate de pământul pe care îmi continui mersul mai târziu, când printr-un pocnet de palmă divină devin câinele iernii lătrând la luna rotundă, singuratică metaforă în care amintirile fug şi ele în spirala unei promisiuni de fericire amânată.
Uneori primăvara simt tigrul cum îşi ascute ghearele în mine şi atunci prind curaj să fiu şi mai mult.
Într-o zi am privit piatra de sub tălpile tale, copil bălai care-şi ascunde glasul sub o frunză de măslin. Am gustat zâmbetul pietrei. Luna mi-a răspuns tăcut apoi s-a transformat în corn. Era plină înainte de zâmbet. M-am gândit atunci că toate se întorc în matcă luând-o în pas alert pe calea către inocenţa risipită pe întreaga arie a manifestărilor umanului. M-am bucurat cu toată frica de necunoscut care îmi pulsa în inimă.
Am mers mai departe printre lianele de gânduri. Păsări colorate strident îmi atrăgeau privirea şi când cerul a hotărât că sunt forma complexă a atingerii filelor Omului m-a lăsat să trec pragul simplităţii naturii, să iau calea lui, a umbrei mai întâi şi apoi a Chipului Domnului lăsat în fiecare bob de grâu aşternut pe trupul spicului, în bătaia Soarelui Alb. 
Nu ştiu dacă a fost o reîntoarcere la orizontala umană sau poate un prim pas spre verticala valorilor născute simplu din trup de lumină. Cert este că din târâre am trecut prin piatră apoi prin floarea iubirii, apoi am gustat seminţele rodului nenăscut al glasului pământului pentru a primi făclia Domnului – fărâmă din Făclia Lui care împlineşte pământului bucuria verticalităţii. 
Rămân mereu sub umbrela întrebărilor şi mă supun lor până când din textura fină se relevă culorile anotimpului răspunsurilor. În primul pas sunt temătoare. Le las ca pe ploaia de lumină albă să-mi învelească interiorul pentru a ştii, a cunoaşte miracolul esenţelor existenţei.
Îmi place să păstrez braţele de o parte şi de alta a tâmplelor prin care sângele se liberează ca o cascadă binefăcătoare prin arterele corpului fizic, ca pe o amforă blândă a speranţei într-un timp fără limite, curat, al împlinirii. Viul umple izvoarele timpului biologic lasă nervurile să rodească linişte.

Imagine

Posted ianuarie 31, 2014 by annemariebejliu in Uncategorized

fără stâlp   Leave a comment

ca un covrig din lemnul cu cea mai tare esenţă răsună vocea ta 
şi vocile celor asemenea mie 
peste carapacea cuvântului iubire
să mă retrag din poveştile nopţii din asaltul ierbii 
asupra zidurilor castelului piticilor
unde să mă ascund să nu mai aud glasul glasurile
mă strigă întruna de la răsărit la apus 
de la punctele orizontalei din răscrucile rădăcinilor pământului 
spre sus spre vârful cerului 
nu ştiu dacă este deschis sau închis 
îl simt în mine ca o închisoare şi atunci răstorn pe masă 
cutia cu fotografiile galbene 
le întind uniform cu palmele larg deshise 
aleg la întâmplare una 
tot întrebarea îmi apare în chipurile umbre în leagănul gol

am înnebunit sau încep să văd dincolo de textura hârtiei fotografice
cineva începe să meargă altcineva are gura căscată a ţipăt
o pasăre fură mingea măruntă a copilei şi zboară cu ea 
deasupra cuibului de guguştiuci
iarba îşi schimbă vălul 
trec anotimpurile în fuga cailor sălbatici şi eu
rămân ţintuită în scaunul prezentului
ca un stâlp singuratic rătăcind cu sculpturile graţioase 
între grădinile timpului şi castelul piticilor devenit acum casă

să mă întorc să mă întorc – răsună zidurile 
zbori zbori frânge-te – răsună ecoul cuvântului iubire

da. mă frâng înfrâng
las casa fără stâlp şi alerg printre punctele acum răsfirate pe tot câmpul
unde grâul a rămas verde 
ca o promisiune de primăvară întârziată la apelul inimii

28 ianuarie 2014

Imagine

Posted ianuarie 30, 2014 by annemariebejliu in Uncategorized

peste câte ceasuri   Leave a comment

mâna îmbracă încet cuvântul mintea 
dezveleşte jumătate de sens
inima dansează step 
pe coasta din stânga prima în calea ei
cu grijă să nu se spargă forma de pumn
cât romantism transpare 
din cupa -inima culoarea şi-o schimbă mereu

cât optimism să pun într-un singur vers 
pentru o publicitate răcorită de arşiţa interiorului
peste câte ceasuri îmi voi relua hohotul de clovn 
pentru a fi cu încă un pas 
spre mijlocul celor ce mai pot să râdă spontan

mâna îmbracă încet cuvântul 
mintea dezveleşte încă o jumătate de sens
inima cască gura la braţul în plin vals al profesorului orb 
magistrală execuţie are loc acum
când concertul zăpezilor este în plină desfăşurare

peste câte ceasuri aceeaşi mână va scrie iar şi iar 
că nimicul se aşterne uneori 
şi pe suprafeţele rotunde ale perlelor

30 ianuarie 2014

Imagine

Posted ianuarie 30, 2014 by annemariebejliu in Uncategorized